Ai ajuns să studiezi la școală textul epic „Popa Tanda” scris de Iona Slavici? Pentru a te asigura că te vei descurca foarte bine la orele de literatură citește textul integral.
Notează adresa de e-mail pentru a primi materialul printabil.
Popa Tanda
de Ioan Slavici
I
Ierte-l Dumnezeu pe dascãlul Pintilie! Era cântãreţ vestit. Şi murãturile foarte îi plãceau. Mai ales dacã era cam rãguşit, le bea cu gãlbenuş de ou şi i se dregea organul, încât rãsunau ferestrele când cânta Mântuieşte, Doamne, norodul tãu! Era dascãl în Butucani, bun sat şi mare, oameni cu stare şi socotealã, pomeni şi ospeţe de bogat. Iarã copii n-avea dascãlul Pintilie decât doi: o fatã, pe care a mãritat-o dupã Petrea Ţapului, şi pe Trandafir, pãrintele Trandafir, popa din Sãrãceni.
Pe pãrintele Trandafir sã-l ţinã Dumnezeu! Este om bun; a învãţat multã carte şi cântã mai frumos decât chiar şi rãposatul tatãl sãu, Dumnezeu sã-l ierte! şi totdeauna vorbeşte drept şi cumpãnit, ca şi când ar citi din carte. Şi harnic şi grijitor om este pãrintele Trandafir. Adunã din multe şi face din nimica ceva. Strânge, drege şi culege, ca sã aibã pentru sine şi pentru alţii.
Mult s-a ostenit pãrintele Trandafir în tinereţea lui. Şcolile cele mari nu se fac numai iac-aşa, mergând şi venind. Omul sãrac şi mai are, şi mai rabdã. Iarã cu capul se lucreazã mai greu decât cu sapa şi cu furca. Dar toate s-au fãcut şi nici n-au rãmas lucru zadarnic. Trandafiricã a ajuns popã în satul tãtâne-sãu, în Butucani, bun sat şi mare, oameni cu stare şi cu socotealã, dar la pomeni şi la ospeţe pãrintele Trandafir nu mergea bucuros.
Minunat om ar fi pãrintele Trandafir dacã nu l-ar strica un lucru. Este cam greu
la vorbã, cam aspru la judecatã: prea de-a dreptul, prea verde-fãţiş. El nu mai suceşte
vorba, ci spune drept în faţã, dacã i s-a pus ceva pe inimã. Nu e bine sã fie omul aşa.
Oamenii se prea supãrã când le luãm cãciula din cap. Şi e bine sã trãim bine cu lumea.
Aceasta s-a vãzut şi cu alde pãrintele Trandafir. Un om ca el nici doi ani n-a putut sã
stea în Butucani. Când una, când alta: odatã da cu vorba-n sãteni, altã datã-n
protopop. Şi este ştiut cã, mai ales cu protopopul, preoţii trebuie sã nu facã multã
vorbã. Decât vorbele, la protopopi, darurile au mai mult înţeles. Iar asta pãrintele
Trandafir nu voia s-o priceapã.
Nu-i vorbã! drept avea pãrintele Trandafir. Este numai cã dreptul e treaba celor
mai mari în putere. Cei mai slabi trebuie sã şi-l arate pe-ncetul. Furnica nu rãstoarnã
muntele, dar îl poate muta din loc: încet însã, încet, bucãţicã dupã bucãţicã. Poate cã
ştia şi pãrintele cã este aşa în lume; dar el avea legea lui: “Ce-i drept şi adevãrat, nici
la dracul nu-i minciunã!” Acesta era cuvântul lui; cu acest cuvânt şi-a fãcut şi calea
din Butucani… Adicã nu tocmai el a fãcut-o, ci sãtenii. O vorbã şi încã ceva, pentru
mai bunã înţelegere, la protopop, o cale la episcopie, şi aici o vorbã bunã de la
protopop: lucrurile se fac, numai dacã le ştim face. Cu mult, cu puţin, pãrintele
Trandafir fu trimis de la Butucani la Sãrãceni — pentru buna înţelegere între
credincioşi.
Popã-n Sãrãceni? Cine ştie ce vrea sã zicã popã-n Sãrãceni! Dar aşa-i trebuie
pãrintelui Trandafir! Cine vrea sã sarã peste groapã, arunce-şi mai-nainte desagii peste
ea. Pãrintele Trandafir n-avea însã decât nevastã şi doi copii: desagii îi erau deşerţi.
Pentru aceea îi era atât de greu sã sarã din Butucani la Sãrãceni.
*
Pe Valea-Seacã este un sat pe care oamenii îl numesc Sãrãceni. Un sat
“Sãrãceni” pe o vale “seacã”: mai rãu nu poate sã sune însemnarea unui loc.
Valea-Seacã! “Vale”, pentru cã este un loc închis între munţi; “seacã”, pentru cã pârâul
ce şi-a fãcut cale pe mijlocul vãii este sec aproape întregul an.
Iatã cum stã valea. În dreapta este un deal numit Râpoasa. În stânga sunt alte
trei dealuri numite: Faţa, Gropniţa şi Aluniş.
Pe Râpoasa cresc stânci; pe Faţa sunt holde; pe Gropniţa este satul, iarã pe
Aluniş sunt mormintele satului între aluni şi mesteacãni.
Aşa-n dreapta şi aşa-n stânga: dar lucrul de cãpetenie este tocmai în fund. Aici
sunt munţii; de aici vine ce vine.
Dincolo, peste Râpoasa, este Valea-Rãpiţii, o vale mai adâncã decât ValeaSeacã şi numitã aşa pentru cã prin ea curge Rãpiţa. Rãpiţa este supãrãcioasã, mai ales
în timp de primãvarã, iar pârâul de pe ValeaSeacã este un crac al Rãpiţii. Primãvara,
când se topeşte neaua pe munţi, Rãpiţa se supãrã, varsã o parte din mânia ei în cracul
de pe Valea-Seacã, şi asta înceteazã de a mai fi “seacã”. În câteva ceasuri Sãrãcenii
sunt numai prea bogaţi în apã. Aşa o pat aproape în fiecare an. Când semãnãturile din
vale par mai frumoase, Valea-Seacã minte cu numele şi spalã tot ce-i picã în cale.
Ar fi încã bine dacã aceastã nãpãdire ar ţinea numai scurtã vreme. Apa rãmâne
însã pe vale, formând multe locuri de adãpost pentru neamul broscãresc.
Iarã în locul grânelor, pe lângã bãlţi, cresc rãchite şi se îmbuibã sãlcişul.
Este oare minune dacã în urma acestora sãrãcenenii s-au fãcut cu vremea cei
mai leneşi oameni!? Este nebun acela care seamãnã unde nu poate secera ori unde nu
ştie dacã va putea ori nu sã secere. Pe Faţa locul este nisipos, grâul creşte cât palma şi
pãpuşoiul cât cotul; pe Râpoasa nici murele nu se fac, iar în vale apa mãnâncã rodul.
Unde nu e nãdejde de dobândã lipseşte şi îndemnul de lucru. Cine lucreazã vrea sã
câştige, iarã sãrãcenenii şi-au fost scos gândul de câştig; pentru aceea nici nu se aflau
îndemnaţi sã lucreze. Cât puteau, petreceau vremea întinşi la rãcoare; nu puteau, îşi
mâncau zilele lucrând prin alte sate învecinate. Când venea apoi iarna… vai şi amar!
Iar cine e deprins cu rãul, la mai bine nici nu gândeşte; sãrãcenenilor le pãrea
cã, decât aşa, mai bine nici nu poate fi. Peştele-n apã, pasãrea-n aer, cârtiţa în pãmânt
şi sãrãcenenii în sãrãcie!
Sãrãcenii? Un sat cum Sãrãcenii trebuie sã fie. Ici o casã, colo o casã… tot una
câte una… Gardurile sunt de prisos, fiindcã n-au ce îngrãdi; uliţã este satul întreg. Ar fi
prost lucru un horn la casã: fumul aflã cale şi prin acoperiş. Nici muruiala pe pereţii
de lemn n-are înţeles, fiindcã tot cade cu vremea de pe dânşii. Câteva lemne clãdite
laolaltã, un acoperiş din paie amestecate cu fân, un cuptor de imalã cu prispa
bãtrâneascã, un pat alcãtuit din patru ţapi bãtuţi în pãmânt, o uşã fãcutã din trei
scânduri înţepenite c-un par cruciş şi cu altul curmeziş… lucru scurt, lucru bun. Cui
nu-i place sã-şi facã altul mai pe plac.
În vârful satului, adicã la cel mai înãlţat loc, este o alcãtuialã pe care
sãrãcenenii o numesc “bisericã”. Ce sã fie asta? Este o grãmadã de groşi bãtrâni, puşi
unii peste alţii în chip de pereţi. În vremile bãtrâne, cândva, nu se ştie când, acest fel
de pereţi se aflau cu partea de din sus privind tocmai spre cer; acum însã, nici asta nu
se ştie de când, ei se aflã în supusã plecare spre acea parte, care avea sã ţinã locul unui
turn. Asta pentru cã stâlpii din faţã, fiind putreziţi de când a bãtut vântul cel mare, s-au
plecat spre rãbdãtorul pãmânt, trãgând cu sine întreaga alcãtuialã. Aşa a şi rãmas apoi,
fiind biserica, cel puţin în Sãrãceni, un lucru de prisos.
Popã? Se zice cã nu e sat fãrã de popã. Pesemne cine-a fãcut zicala asta n-a
ştiut de Sãrãceni. Sãrãcenii erau un sat fãrã popã. Adicã era sat cu popã, numai cã
popa lor totdeauna era popã fãrã sat. Un lucru singur în felul lui cu Sãrãcenii ãştia.
Mai cã n-a fost încã popã care sã fi stat mai mult decât trei zile în Sãrãceni; şi care a
stat mai multã vreme aici s-a curãţit de pãcate.
Iar acum pãrintele Trandafir ajunsese la acest canon de pocãinţã. El nu mai
putea sã aştepte cã va face ca alţii, sã vinã o zi, sã stea alta şi sã se ducã în a treia. Ştia
cã s-a pus prea rãu la protopop pentru ca sã poatã crede cã-l va trimite în alt sat. Iarã
fãr’ de sat nu putea sã rãmânã. Popã fãr’ de sat; roatã fãr’ de car, jug fãr’ de boi, cãciulã
pusã într-un vârf de par. Îşi puse dar de gând ca s-o ieie precum i se face, sã facã din
nevoie drag şi sã stea bucuros în Sãrãceni. Era un sat cel puţin de nume: nimeni nu
putea zice “cã e popã fãr’ de sat”. Şi într-adevãr, mai potrivit sat nici cu bobii nu s-ar fi
putut gãsi. Traista popii se potrivea cu pragul poporenilor.
Chiar de la început, pãrintele Trandafir a înţeles un lucru: cum cã în Butucani
era mai bine decât în Sãrãceni. Oamenii aveau câte ceva; iarã de unde este poţi lua. În
Sãrãceni însã toate încuietorile erau de lemn. Şi apoi pãrintele judeca: popa face
treaba satului, iar satul sã îngrijeascã de traista popii.
Multã vreme n-a trecut pânã ce pãrintele a început sã prindã încredinţarea cã
cu desãvârşire proşti n-au fost oamenii care au început cu pomenile şi cu ospeţele.
“Este un lucru folositor, zicea el, când oamenii se adunã spre a se mângâia şi veseli
împreunã. Chiar Mântuitorul a început cu pomenile şi cu nunta de la Cana Galileii.”
Aşa gândea acum pãrintele Trandafir: dar în Sãrãceni nu erau nici pomeni, nici ospeţe.
“Un lucru! îşi zise pãrintele mai în urmã. În satul sãrac popa nici spice n-are de unde
culege. Câtã vreme vor fi sãrãcenii leneşi, ei vor rãmânea sãraci şi eu flãmând!” Îşi
puse dar de gând ca sã facã din poporenii sãi oameni harnici.
Omul harnic mãnâncã piatrã, scoate caş din apã de baltã şi secerã fir de grâu
unde au crescut cucute.
“Apoi, sfârşi popa, când are vaca hranã, ea nu rãmâne stearpã!” Aşa a zis; aşa
s-a pus sã şi facã. Un om care n-are ce sã mãnânce îşi face treabã din treaba altora.
Nici acum nu face bine! Orbul n-ajutã pe olog; flãmânzii nu-ndreaptã treaba satului;
când gâştele pãzesc stratul, puţin îi rãmâne grãdinarului. Ei, dar pãrintele Trandafir e
vârtos la cap: unde pleacã, merge şi ajunge, ori moare pe drum.
*
În cea dintâi duminicã, pãrintele Trandafir ţine o predicã înaintea oamenilor ce
s-au adunat în numãr mare ca sã vadã pe popa cel nou. Nu este mai mare mulţumire
pentru omul ce doreşte binele altora decât aceea când vede cã este ascultat de cãtre
alţii şi cã vorbele lui prind rãdãcini. Gândul bun se-nmulţeşte, cuprinzând loc în mai
multe suflete, şi cine îl are şi poartã, mai ales atunci dacã îl preţuieşte, se bucurã când
vede cã-şi face cale-n lume. Pãrintele Trandafir se simţea norocit într-acea zi.
Niciodatã el n-a fost ascultat cu atâta luare-aminte ca astã datã. Pãrea cã oamenii aceia
ascultã ceea ce ştiu, dar nu ştiu bine, şi-i sorbeau vorbele cu atâta sete, încât pãrea cã
ar voi sã-i scoatã sufletul, ca mai uşor sã culeagã din el învãţãtura.
S-a citit în ziua aceea evanghelia asupra fiului rãtãcit. Pãrintele Trandafir a
arãtat cum Dumnezeu, în nesfârşita lui iubire de oameni, l-a fãcut pe om spre fericire.
Fiind omul în lume, Dumnezeu voieşte ca el sã simtã toate plãcerile curate ale vieţii,
pentru cã numai aşa poate sã o iubeascã şi sã facã bine într-însa. Omul care din vina
sa ori în urma altor întâmplãri simte numai amar şi necazuri într-astã lume nu poate
iubi viaţa şi, neiubind-o, dispreţuieşte în chip pãcãtos acest înalt dar dumnezeiesc.
Ce fac însã oamenii leneşi, oamenii care nu-şi dau nici o silinţã, care nici mâna
nu şi-o întind ca sã ia darul? Sunt pãcãtoşi! cãci nu numai dorinţe avem, ci şi pofte
trupeşti. Poftele cele curate sunt date omului ca sã le astâmpere prin rodul muncii;
dorinţe îi sunt date în suflet ca sã cuprindã lume şi Dumnezeu în sine şi, fericit, sã le
priveascã. Lucrarea este dar legea firii omeneşti, şi cine nu lucreazã greu pãcãtuieşte.
Dupã aceste, pãrintele a arãtat cu vorbe care dau gândurilor chip vieţuitor cât
este de ticãloasã viaţa unui pieritor de foame, şi a dat credincioşilor sãi sfaturi,
zãmislite în mintea lui înţeleaptã, cum ei ar trebui sã lucreze în primãvarã, în varã, în
toamnã şi în iarnã.
Oamenii au ascultat; în feţele lor era scrisã vorba pãrintelui, iarã mergând spre
casã, ei vorbeau numai despre ceea ce auziserã în bisericã şi fiecare se simţea cu un
om mai mult decât pânã acuma. Erau poate mulţi şi de aceea aşteptau numai sã treacã
sfânta duminicã pentru ca în cea dintâi zi de lucru sã înceapã.
— Aşa popã n-a mai fost în Sãrãceni! grãi Marcu Florii Cucului, despãrţinduse de vecinul sãu Mitru.
— Popã, chiar popã, ca la un sat cinstit, rãspunse Mitru; ca şi când ar fi simţit
cã cinstit satul sãu, tocmai cinstit nu este.
Au venit apoi alte duminici. Pãrintele Trandafir a mai dat însã îndãrãt cu
predicile. Chiar în a doua duminicã n-avea cui sã vorbeascã. Era vremea cam ploioasã
şi oamenii au rãmas pe acasã. Alte duminici însã era vreme frumoasã: pesemne atunci
nu se îndurau oamenii de vreme; le venea greu a se despãrţi de cerul lui Dumnezeu.
Aşa câte o babã bãtrânã, câte un moşneag slab la auz mai avea pãrintele prin bisericã.
Adeseori rãmânea numai cu Cozonac, clopotarul. Aşa nu se face treabã.
Dacã ar fi fost altfel de om, s-ar fi oprit aci. Pãrintele Trandafir e însã ca şi
capra în grãdina cu curechi. Când îl scoţi pe uşã, îţi intrã prin gard; când astupi gardul,
dai cã sare peste gard şi îţi face mai multã pagubã, stricând şi streaşina gardului. Dar
ţinã-l Dumnezeu! — e numai vorbã! — tot bun om rãmâne pãrintele Trandafir.
— Aşteptaţi! grãi el. Dacã nu veniţi voi la mine, mã duc eu la voi! Şi apoi
porni popa la colindã. Cât e ziua de mare, gura lui nu se mai oprea. Unde prindea
oamenii, acolo îi ţinea la sfaturi. La câmp dai de popã; la deal dã popa de tine; mergi
la vale, te întâlneşti cu popa; intri-n pãdure, tot pe popa îl afli. Popa la bisericã, popa
la mort, popa la nuntã, popa la vecin: trebuie sã fugi din sat dacã voieşti sã scapi de
popa. Şi unde te prinde te omoarã cu sfatul.
Vrun an de zile a dus-o pãrintele Trandafir cu sfatul. Oamenii ascultau
bucuros; le plãcea sã stea de vorbã cu popa şi chiar se prindeau de sfaturi. Atâta însã,
şi mai departe tot povestea cea veche: ştiau oamenii cum sã facã, dar nu fãceau.
Pãrintele se cam necãjea. De la o vreme a fost sfârşit cu sfaturile. Nu era om în sat
asupra cãruia sã nu fi descãrcat întreaga sa învãţãturã: nu mai avea ce sã spunã.
“Ei! cã nu e bine aşa! grãi iarãşi preotul. Nu merge cu sfatul. Sã- ncep cu ceva
mai aspru.”
Se începu batjocura. Unde afla un om, pãrintele Trandafir începea a-l face de
râs şi a-şi bate joc de el în tot chipul. Trece pe lâng-o casã, care nu e tocmai de ieri
acoperitã: ” Mãi! dar isteţ om mai eşti tu! grãieşte cãtre stãpân, şi prin vârful casei ai
ferestre. Tare iubeşti lumina şi sfântul soare!”
Aflã o femeie cu cãmaşa nespãlatã: “Uite mãi! dar de când aţi început voi sã
purtaţi rochii de postav?”
Se întâlneşte cu un copil nespãlat: “Auzi, nevastã, mult lictar aveţi voi de se
mânjesc copiii atât de tare.”
Dã de un om culcat la umbrã şi-i zice: “… Bun lucru! bun lucru!” Iar dacã
omul se scoalã, îl roagã sã nu se lase de lucru, cã are copii.
Aşa începe şi o duce mai departe tot aşa. A ajuns treaba într-atât, încât oamenii
cale de-o poştã se feresc din drumul popii. A ajuns ca şi ciuma. Dar mai rãu decât
toate este una: dupã atâta tândãliturã, oamenii i-au pus numele “Popa Tanda”. Apoi
Popa Tanda a şi rãmas.
Vorbind drept, sãtenilor numai într-un chip nu le plãcea felul popii. Fieştecare
râdea bucuros cu popa de alţii; nici unuia nu-i plãcea, însã, când alţii râdeau de
dânsul. Aşa e firea omului: fiecare pune bucuros şaua pe iapa vecinului. Şi de asta le
plãcea pãrintele Trandafir poporenilor sãi; cu atâta însã popa nu se mulţumea. Nici n-a
trecut anul, pânã ce toţi oamenii din sat erau batjocoriţi; n-a mai rãmas de cine sã-şi
batã joc, cãci de la o vreme şi cei batjocoriţi începeau sã râdã. Aici apoi s-a sfârşit. A
rãmas numai una: ca satul sã-şi batã joc de popa.
Doi ani de zile au trecut fãrã ca pãrintele Trandafir sã fi mişcat satul înainte,
mãcar numai atâta cât e de la vorbã pânã la supãrare. Oamenii ajunseserã atâta de
sfãtoşi şi atâta de batjocoritori, încât ziua întreagã stau grãmezi, câteodatã la sfat,
câteodatã la batjocurã. Era lucru minunat: oamenii cunoşteau binele, râdeau de rãu,
dar nu se urneau din loc.
Ei! spunã om cu suflet: sã nu se supere pãrintele Trandafir? Ba sã se mânie,
greu sã se mânie!
El s-a şi mâniat. A început sã ocãrascã oamenii. Cum a purces la sfaturi, la
batjocuri, aşa acum la ocãri. Unde prindea omul, acolo-l ocãra.
Dar acum n-a dus-o departe. La început oamenii se lãsau ocãrâţi. Mai târziu,
mai rãspundeau şi ei câte ceva, aşa, pe sub cãciulã. În sfârşit, însã, vãzând cã merge
prea gros, începurã şi ei sã ocãrascã pe popa.
De aici înainte trebile se încâlcirã. Mergea când cruciş, când curmeziş.
Oamenii începurã sã spunã popii vorba cã nu se vor lãsa de râs şi de ocarã, ci vor
merge la episcopie şi-l vor scoate din sat.
Numai asta îi trebuia popii. Au nimerit-o poporenii! Sã-l scoatã din Sãrãceni:
acuma începu popa cu adevãrata ocarã.
Aşa a şi mers; poporenii s-au pus în car. La protopop, şi de acolo la episcopie.
*
Este în cartea învãţãturilor despre viaţa lumeascã o scurtã învãţãturã:
binevoitorii de multe ori ne sunt spre stricare şi rãuvoitorii spre folos.
Pãrintele Trandafir astã datã n-a avut noroc sã tragã folos din rãuvoitorii sãi.
Episcopul era un suflet bun, vrednic ca sã fie pus în toate pomelnicele de pe faţa
pãmântului. I s-a fãcut milã de bietul popã şi i-a dat dreptate, ocãrând pe poporeni.
Adicã tot în Sãrãceni a rãmas Popa Tanda.
*
Îndeobşte, nenorocirile se grãmãdesc asupra omului. Una naşte pe cealaltã; sau
cã ele sunt surori de cruce. Destul cã le aflãm totdeauna ca umbra şi lumina, una lângã
alta.
Pãrintele Trandafir avea acum trei copii. Când sosi acasã de la episcopie, gãsi
pe preoteasa în pat. Era a patra bucurie la casã.
O soţie bolnavã, trei copii mici, al patrulea de lapte, o casã numai hârb: prin
pereţi se furişa neaua, cuptorul afuma şi acoperişul era tovarãş cu vânturile, iar
hambarele goale, punga deşartã şi sufletul necãjit.
Pãrintele Trandafir nu era omul care sã fi putut afla calea pe care sã iasã din
aceastã încurcãturã. De ar fi fost alţii în starea lui, el le putea da ajutor; pe sine însuşi
nu se putea mângâia. El stete multã vreme gânditor la opaiţul ce arunca luminã
somnoroasã; împrejurul lui dormeau toţi. Şi bolnava dormea. Apoi nimic nu îndeamnã
mai mult spre întristare decât tocmai privegherea între cei ce dorm. Iar aceşti
dormitori erau iubiţii lui, iubiţi de a cãror fericire el avea sã rãspundã, iubiţi prin care
el vieţuia şi a cãror iubire da preţ vieţii sale. Gând se înşirã cu gândul în capul lui.
Sufletul îi trecea în trecut şi în viitor, şi viitorul, în starea în care se afla, nu putea sã
şi-l înfãţişeze decât cu cele mai triste culori. Copiii lui! soţia lui! ce va fi de dânşii!?
Inima îi era grea, dar nu afla un singur gând mântuitor, un singur chip de scãpare; în
lume nu afla nimic de unde ar fi putut prinde speranţã.
A doua zi de dimineaţã era duminicã; pãrintele se duse la biserica cea
închinatã spre pãmânt, ca sã citeascã utrenia.
Ca îndeobşte oamenii, pãrintele Trandafir niciodatã nu şi-a dat seamã despre
cele ce fãcea. Era preot şi era bucuros. Îi plãcea sã cânte, sã citeascã evanghelia, sã
înveţe creştinii, sã mângâie şi sã dea ajutor sufletesc celor rãtãciţi. Mai departe nu se
gândea. De s-ar fi întrebat, cândva, dacã cuprinde el şi înalta sfinţenie, tainicul înţeles
al chemãrii sale, ar fi râs poate în tãcere de toate acele pe care omul numai în
momentele grele le pricepe. Este în firea omului cã dupã ce mintea pricepe un şir de
lucruri mai ascunse, ea pune aceeaşi mãsurã pe lumea întreagã şi nu mai crede ceea ce
nu poate înţelege. Nu totdeauna însã omul gândeşte. Sunt întâmplãri în faţa cãrora
mintea stã locului: în primejdie, când sufletul nu mai aflã ajutor, în bucurie, când el nu
aflã izvorul din care îi curge norocul, şi în înşirarea gândurilor sale, când el nu le mai
aflã legãtura. Atunci când omul în orice chip a ajuns la locul unde putinţa începe sã se
atingã cu neputinţele sale, înceatã a mai gândi, gândind în locul sãu firea omeneascã.
Pãrintele Trandafir intrã în bisericã. Dar totdeauna precum intrã fãurarul în
fãurãrie. Acuma însã îl prinse o fricã neînţeleasã, merse câţiva paşi înainte, se opri, îşi
ascunse faţa în amândouã mâinile şi începu sã plângã greu şi cu suspin înãbuşit şi
fioros. De ce plângea el? Înaintea cui plângea? Din gura lui numai trei cuvinte au
ieşit: “Puternice Doamne! Ajutã-mã!…” Şi oare credea el cã acest gând, cuprins cu
atâta înfocare în disperarea lui, îi va putea da ajutor? El nu credea nimic, nu gândea
nimic: era purtat.
II
Sfânta Scripturã ne învaţã cã întocmai precum plugarul trãieşte din rodul
muncii sale, şi pãstorul sufletesc, care slujeşte altarului, din slujba sa, de pe altar, sã
trãiascã. Şi pãrintele Trandafir şi într-asta era credincios cãtre sfânta învãţãturã; el
totdeauna a lucrat numai pentru povãţuirea sufleteascã a poporenilor sãi, aşteptând ca
aceştia, drept rãsplatã, sã se îngrijeascã de traiul lui zilnic. Nu însã totdeauna lumea
este întocmitã dupã cum este scris şi este poruncã; aşa era numai popa, iarã nu şi
poporenii. Din slujba sa pãrintele trãgea foarte puţin folos, atât cât nu era destul,
adicã: patru bucãţi de pãmânt la ţarinã, birul de la poporeni şi folosul de la cei nãscuţi
şi cei morţi. Toate la un loc — nimic, fiindcã pe pãmânt nu rãsare aproape nimic, birul
nu este decât de nume, cei nãscuţi se boteazã de milã şi celor morţi li se face pomanã
de cãtre popa.
În apropierea bisericii se aflã o casã pustie, numai dupã nume casã. Stãpânul
casei ar fi ţinut vitele într-însa, dar n-avea vite. Lângã casã era un loc de grãdinã,
grãdina însã nu era, fiindcã zis a fost cum cã garduri în Sãrãceni nu sunt. Pãrintele
Trandafir cumpãrase casa cu loc cu tot şi locuia în ea. De când casa era a popii, prea
multe îndreptãri nu i se fãcuserã, şi acum era tot hârb, pereţii ciur şi acoperişul mrejã.
Pãrintele numai de ale altor case purta grijã.
Masa popii nu era mai bunã decât casa. Vorba cu lumea gheboşilor: omul se
îndreaptã dupã oameni, chiar şi când ar voi sã-ndrepteze oamenii dupã sine; popa trãia
în felul satului. Noroc avea numai cu zestrea preotesei; dar de unde numai se ia, multã
vreme nu se ia; şi asta se apropia de postul cel mare.
*
“Nu merge! grãi pãrintele Trandafir. Aşa nu merge!” Începu a se face şi el om
ca lumea, a se îngriji mai-nainte de toate de binele casei sale.
Numaidecât în primãvarã luã un ţigan, îl puse sã frãmânte imalã şi-şi lipi casa.
În câteva zile toţi patru pereţii erau lipiţi şi muruiţi. Acum pãrintele şedea mai bucuros
afarã decât în casã, fiindcã din casã nu se vedea atât de bine muruiala casei; şi era
frumos lucru o casã muruitã în Sãrãceni, mai ales când omul îşi putea zice: “Asta e a
mea!” Era însã un lucru care defel nu se potrivea. De câte ori ochii pãrintelui scãpãtau
peste pereţi şi acoperiş, el intra în casã; îi pãrea c-a vãzut acuma destul. Nu privea
bucuros la acoperişul stricat şi, totuşi, de câte ori voia sã vadã pereţii, vedea tot
acoperişul. Afurisitul de acoperiş! Nu mai era chip sã-l lase precum era.
Colo jos în vale, pe unde sunt bãlţile cele multe, nu cresc numai sãlcii şi
rãchite; pe ici, pe colea este şi şovar, pipirig, papurã, ba chiar şi câte un fir de trestie.
“Aşa voi sã fac!” gândi popa. Luã un om, îl puse la şovar, la pipirig, la papurã şi
trestie. Sâmbãtã era plin împrejurul casei, tot snopi legaţi cu nuiele de rãchitã; iarã în
cealaltã sâmbãtã acoperişul era cârpit şi tivit pe vârf cu snopi de trestie, peste care
erau întinse douã prãjini legate cu furci. Acuma lucrul era chiar bun, şi nu scump.
Oamenii treceau pe lângã casa popii, clãtinau din cap şi ziceau câteodatã: “Popa e
omul dracului!” Iarã popa petrecea bucuros pe afarã.
Dar nici astã bucurie n-a ţinut multã vreme. Tot se mai afla un lucru care nu se
potrivea. Popa se simţea prea în câmp. Ca şi a lui casã nu mai era nici una în sat; s-ar
fi potrivit ca ea sã fie cumva despãrţitã de sat. Pãrintele se cam sfia a zice “la mine
acasã”, fiindcã vedea cã “la el” este “în sat”. Un gard trebuia încã şi o portiţã, pe care
sã intre oamenii când vin la popa; sã fie gard numai de nume, sã fie portiţa numai
pârleaz, dar sã se ştie cã, mai-nainte de a intra în casa popii, trebuie sã intri în curtea
lui.
Popa iarãşi luã om, îl trimise sã taie spini şi pari, bãtu parii în pãmânt, puse
spinii printre pari şi gardul fu gata. Înaintea casei, înspre bisericã, loc de vreo 400 de
stânjeni, locul fu îngrãdit: iarã portiţa se fãcu din patru pari înţepeniţi cu alţi doi, care
erau puşi cruciş.
Mai ales preoteasa se bucura foarte când se vãzu aşa îngrãditã; mai ales popa
se bucura când vedea cã se bucurã preoteasa. Nu era zi în care popa ori preoteasa sã
nu le zicã copiilor de vreo zece ori: “Auziţi? sã nu ieşiţi afarã din curte! Jucaţi-vã
frumos aici, acasã!”
Când omul a fãcut începutul, el nu mai ajunge la capãt. O dorinţã naşte pe
cealaltã. Acuma preotesei i-a intrat un lucru în cap.
— Ştii tu ce, popã? zise ea într-o dimineaţã. Eu aş gândi cã ar fi bine sã fac
câteva straturi colo de-a lungul gardului.
— Straturi?
— Da! sã semãnãm ceapã, morcovi, fasole, barabule şi curechi. Pãrintele
rãmase uimit. Îi pãrea cã asta ar fi peste putinţã. Straturi în Sãrãceni!… Dar câteva zile
capul îi era plin de straturi, de barabule, de curechi şi fasole; aşa, peste iar câteva zile
locul era sãpat, straturile erau fãcute. Nu era ziuã în care atât popa, cât şi preoteasa sã
nu fi mers mãcar de zece ori la straturi, pentru ca sã vadã dacã nu erau rãsãrite
seminţele. Mare a fost bucuria într-o zi. Popa s-a sculat mai de dimineaţã.
— Muiere, scoalã!
— Ce-i?
— Au rãsãrit! Toatã ziua aceea popa şi preoteasa cu copii cu tot au petrecut
vremea şezând pup între straturi. Care vedea mai multe seminţe încolţite, acela era
mai norocos.
Iarã sãtenii treceau pe lângã casa popii, priveau printre spini la straturile popii
şi-şi ziceau şi astã datã: “Popa e omul dracului!”
— Auzi tu, preoteasã, grãi acum popa. Oare n-ar fi bine sã sãmãnãm pãpuşoi
pe lângã gard şi împrejurul straturilor?
— Ba bine, zãu aşa! Mie-mi place pãpuşoiul verde!
— Şi mie, mai ales copt pe jãratic!
Lucru nou! popa se-nconjurã cu pãpuşoi. Îi râdea inima când gândea cât se va
face de frumoasã treaba, când jur împrejur pãpuşoiul va creşte şi va acoperi spinii din
gard, care începeau a nu-i mai plãcea pãrintelui. Dar tot vorba cea veche: un necaz
naşte pe celãlalt. În dosul casei era încã o bucatã de loc, de vreo cinci ori mai mare
decât acea îngrãditã. Asta nu mai ieşea din mintea popii. Pentru ce sã stea goalã? Oare
n-ar putea el pune pãpuşoi şi în dosul casei?
În ţarinile de pe Faţã oamenii arau şi semãnau, în sat însã neatins era
pãmântul, pentru cã aici era sat.
Marcul Florii Cucului, vecinul popii, avea un plug cam stricat… dar plug, iar
Mitru Cãtãnaş, vecinul lui Marcu, avea doi boi slabi şi un cal spetit. Popa, Marcu,
Mitru, boii şi calul împreunã muncirã o zi de dimineaţã pânã seara; locul fu arat şi
semãnat cu pãpuşoi.
Popa de aci înainte sta mai bucuros în dosul casei. Era lucru minunat şi frumos
— aşa brazde şi printre brazde, pe ici pe colea, câte un fir de pãpuşoi abia încolţit. Cu
toate acestea, popa se scãrpina câteodatã, ba foarte adeseori, dupã ureche. Pãrea cã tot
îi mai apasã ceva pe inimã. Era lucru greu, de care nu cuteza a se prinde: pãmânturile
din ţarinã. Pânã acum le-a fost dat în parte; acum nu ştia ce sã facã cu ele. I-ar fi
plãcut ca sã le lucreze însuşi. Sã-şi vadã el semãnãturile lui, sã meargã la ele cu
preoteasa, apoi la toamnã… Era lucru foarte ademenitor!
S-a fãcut multã vorbã cu preoteasa asupra acestui lucru. Trebuiau cai, trãsurã,
plug, slugã, grajd. O mulţime de lucruri trebuiau. Iarã popa nu se prea pricepea la
plugãrie… Şi totuşi, straturile erau verzi, pãpuşoiul încolţea. Popa îşi întãri gândul; luã
rãmãşiţa din zestrea preotesei, care sta încã încuiatã în ladã, şi se apucã de muncã.
Plugul Marcului era bun pentru început. Un cal cumpãrã popa de la Mitru; alt
cal se afla la un om din Valea-Rãpiţii; Stan Şchiopul avea un car cu trei roate, popa îl
cumpãrã, fiindcã a câştigat o roatã de la Mitru, ca adaos la calul spetit.
Cozonac Clopotarul se prinse sã fie slugã la popa, fiindcã casa lui era numai la
o sãriturã de aici. Popa bãtu apoi patru stâlpi la capãtul casei, doi mai înalţi, doi mai
scurţi, alcãtui trei pereţi de nuiele, fãcu acoperiş de şovar, şi grajdul fu gata.
În vremea asta, pãrintele Trandafir a îmbãtrânit cu zece ani; dar întinerea când
încãrca preoteasa şi copiii în trãsurã, da bici la cai şi mergea ca sã-şi vadã holdele.
Sãtenii îl vedeau, clãtinau din cap şi iarãşi ziceau: “Popa e omul dracului!”
Preoteasa avea însã necazurile ei muiereşti. Ea avea o icoanã frumoasã, pe
care a fost cãpãtat-o în cinste de la feciorul popii din Vezura. Şi acum icoana zãcea
pusã în fundul lãzii, învelitã în hârtie. Ar fi dorit mult s-o punã între fereşti, sã punã şi
flori de busuioc împrejurul ei, s-o vadã mai adeseori, fiindcã icoana era chipul Sfintei
Maria, Maica Domnului, şi pe fiica preotesei o chema Maria. Era şi un alt lucru ce o
supãra pe preoteasa: o fereastrã era astupatã cu bãşicã de porc, iar în celelalte douã
erau trei ochi sparţi şi cârpiţi cu hârtie. Era cam întuneric în casã.
Paştile se apropiau. Nu mai erau decât cinci zile pânã-n Sãptãmâna cea Mare.
Dacã popa voia sã petreacã Paştile cu preoteasa împreunã, nu-i rãmenea decât sã
câştige trei lucruri de cãpetenie: var pentru pereţi, ferestre pentru casã şi privaz pentru
icoana Sfintei Mariei, Maicii Preacurate — tot lucruri care numai în oraş se pot
cãpãta. La târg darã!
Avea popa cai, avea şi trãsurã. Îl cam supãrau însã lesele, din care n-au fost
rãmas decât spinarea cu coastele. Îl prindea apoi ruşinea, ca popã ce era, sã meargã
fãrã de lese la târg. În împrumut nu putea lua, fiindcã se afla în Sãrãceni, unde nici
popa n-avea lese cumsecade.
Nevoia este cel mai bun învãţãtor. Pãrintele trimise pe Cozonac în vale, dupã
nuiele, bãtu doi pari în pãmânt, între pari, tot la depãrtare de o palmã, bãtu beţigaşe
mai subţirele şi apoi popa, preoteasa, copiii şi Cozonac se puserã la împletit. Multã
vreme nu trecu pânã ce lesele şi furã gata. De minune nu era lucrul: erau însã cele mai
bune lese în Sãrãceni, bune, încât Cozonac nu se putu rãbda sã nu-şi zicã: “Popa e
omul dracului!”
La târg şi de la târg acasã, pãrintele se fãli cu lesele sale; aflã cã alţii au, ba
chiar cumpãrã mai rele lese decât acelea pe care le fãcuse el.
— Ce faci, popã?
— Lese.
— Dacã doar ai!
— Fac pentru cei ce n-au. Dupã Paşti, Cozonac începu sã cureţe bãlţile de
nuiele, iarã popa sã împleteascã lese. Cu cât mergea lucrul mai-nainte, cu atât mai
bine mergea; cea din urmã leasã era totdeauna cea mai bunã.
Marcu Florii Cucului era om sfãtos. Îi plãcea sã stea de vorbã cu popa.
Cozonac curãţã nuiele, popa împleteşte, iarã Marcu zace întins pe burtã cu capul pe
pumni şi priveşte în dragã voie.
— Nuiaua asta e cam lungã, zise pãrintele, mãsurând o nuia cu privirea. Mãi
Marcule! ia dã-mi toporul cela, ca s-o fac mai scurtã!
Toporul era la picioarele lui Marcu; Marcu ridicã partea de dinainte a trupului,
se reazemã pe cot, întinde piciorul şi moşcoteşte, voind sã tragã toporul cu piciorul.
— Tare ţi-e degrabã! îi grãieşte popa, şi-i trage una cu nuiaua. Marcu sare şi se
încredinţeazã cã el este cu mult mai sprinten decât credea. În urmã, astã încredinţare ia fost de mare folos. Înainte de Rusalii, pãrintele a gãtit un car de lese, cu care avea sã
meargã la târg, şi Marcu ştia foarte bine cã, dacã popa vinde lesele, şi el va sã aibã
sãrbãtori bune. I-a fost ajutat popii câteva sãptãmâni, şi lucrul totdeauna îi aduce folos
celui ce-l face.
Înainte de Rusalii începurã însã nişte ploi, care pãrea cã nu vor mai înceta.
— Nu ştiu, zãu, eu ce voi face, zise popa. Parcã m-oi lãsa cu târgul pânã dupã
Rusalii. Mi-e groazã sã plec pe ploaia asta. Dacã n-o sta ploaia pânã joi, apoi eu, unul,
nu mã duc!
Marcu se scãrpinã dupã urechi, dar nu zise nimic. Vedea şi el cã popa nu se
cade sã fie plouat. Îl supãra însã lucrul şi-l fãcea sã se gândeascã.
— Oare, grãi el într-un târziu, încetând a împleti, oare n-am putea noi împleti
o rogojinã? Şovar, rogoz şi pipirig este în vale!
— Mãi, poate cã ai dreptate, îi rãspunse popa. Şi aceea tot cam aşa trebuie sã
fie ca şi asta ce facem noi.
Dându-i ajutor popii, Marcu a început sã facã mai bune lese decât popa.
Rogojina a ieşit în cinstea lui; iarã popa n-a venit plouat, ci cu punga plinã de la târg.
Ziua sfintelor Rusalii astã datã a fost zi bunã. Preoteasa avea rochie nouã, cei trei mai
mãrişori aveau papucaşi din oraş, Mãriuca cea mai micuţã avea o pãlãrie de paie cu
douã flori roşii, iarã pereţii erau albi chiar şi pe dinafarã, ferestrele erau întregi, casa
era luminoasã şi icoana Sfintei Mariei Maicii Preacurate se vedea bine cum era pusã
sus, între ferestre, şi împodobitã ci florile crescute pe marginea straturilor. Fãinã albã,
carne, unt, ba chiar şi zahãr a adus popa de la oraş. Pãrintele o iubea pe preoteasa; ei
însã niciodatã nu s-au sãrutat. Preoteasa a început sã plângã — nu ştie de ce –, iarã
pãrintele Trandafir era sã plângã când a sosit în bisericã; a vãzut însã oamenii pe la
icoane şi a intrat în altar cu lacrimile în ochi. Zic oamenii cã el niciodatã n-a cântat
mai frumos decât într-astã zi. A rãmas vorba: “Cântã ca popa la Rusalii!”
*
Vremurile vin; vremile se duc: lumea merge înainte, iarã omul, când cu lumea,
când împotriva ei.
III
Drumul de ţarã vine din oraş, trece pe lângã Valea-Seacã şi merge mai departe
pe la Valea-Rãpiţii. Unde se întâlnesc drumurile, la împreunarea celor douã vãi, pe
Rãpiţa, este o moarã, lângã Rãpiţa este o rugã, lângã rugã este o fântânã, iar lângã
fântânã sunt opt paltini frumoşi. Locul acesta se zice: “La rugã la Sãrãceni!” De aici
pânã la Sãrãceni nu este decât cale de un ceas. Cu toate aceste, de câte ori vine din
oraş, sãrãceneanul se opreşte aici, adapã caii şi mai stã puţinã vreme, aşteptând ca sã
vie vreun drumeţ care sã întrebe: “Ce sat e acela unde se vede biserica cea frumoasã
cu pereţi albi şi cu turn sclipitor?” Fiind întrebat astfel, el îşi netezeşte mustãţile şi
rãspunde privind fãlos spre acel loc: “Acolo sus pe Gropniţa? Acela e satul nostru,
Sãrãcenii. Dar clopotele sã le auzi; ce clopote sunt în turnul acela!… S-aude cale de
trei ceasuri!”
Unde se despart drumurile este un stâlp cu douã braţe: pe un braţ stã scris:
“Spre Valea-Rãpiţii”, pe celãlalt: “Spre Valea-Seacã”. Drum ca acela care trece prin
Valea-Seacã înspre Sãrãceni jur-împrejur nu este. Neted ca masa şi vârtos ca
sâmburele de cireaşã. Se vede cã sãrãcenenii l-au fãcut de dragul lor. În dreapta şi în
stânga, tot zececincisprezece paşi unul de altul, sunt nişte nuci stufoşi, la care omul
priveşte cu drag. Albia pârâului rãmâne la dreapta: drumul trece pe coaste, mai pe sus,
ca sã nu-l atingã nãpãdirea apei. Sãrãcenenii au trebuit sã sfarme stânci în calea lor;
dar au fãcut-o bucuros, fiindcã din stânci şi-au fãcut drumul.
Pe aicea sãrãceneanul se simte acasã, pentru aceea mânã numai în paşi. De
altminterea, nici nu i se urãşte. Aproape la tot pasul întâlneşte câte un cunoscut, cu
care mai schimbã vorba “de unde şi pânã unde”. Ãsta duce un car de var, celãlalt un
car de poame; mai apoi vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate, doage, ori alt
lemn lucrat. Iarã pe marginea drumului, din când în când, dã de pietrarii care
ciocãnesc din zori de zi pânã la apusul soarelui. Astã cale nu e pustie!
Unde coteşte valea şi drumul, acolo sunt vãrãriile. Aici apoi e târg întreg. Unii
încarcã var, alţii descarcã piatrã şi lemne; pietrarii fac tocot; vãrarii aruncã lemne în
foc; stãpânii fac larmã unul pentru cinci.
De la acest loc şi satul se vede mai bine. Grãdinile sunt însã prea îndesate cu
pomi; numai printre crengi ori peste pomi vedem pe ici, pe colea, câte o bucatã din
pereţii şi acoperãmintele caselor. Casa popii este tocmai lângã bisericã: nici din asta
nu vedem însã decât cinci ferestre şi un acoperãmânt roşu cu douã hornuri. În faţã cu
biserica e şcoala. Casa, din care nu vedem decât o bucatã de perete cu douã ferestre
mari şi acoperãmântul, este a lui Marcu Florii Cucului. Iarã zidirea cea mare, care se
vede mai în vale, este primãria. Dacã satul nu ar fi atât de îndesat, ar trebui sã ni se
înfãţişeze foarte frumos. Aşa însã rãmâne învelişul, din care trebuieşte sã urmãm la
cele ce nu vedem.
Toate s-au schimbat; numai pãrintele Trandafir a rãmas precum a fost: verde, vesel şi
harnic. Dacã pãrul cãrunt şi barba cãruntã nu ar vesti vremea lui, am crede cã copilaşii
cu care se joacã înspre searã la laiţa cea de dinaintea casei sunt copilaşii lui. Unul
dintre copilaşi, pe care l-a ridicat ca sã-l sãrute, îi furã pãlãria din cap şi fuge cu ea
nãstaşnic. Mãriuca deschide fereastra şi strigã: “Trandafiricã al mamei, nu lãsa pe
moş-tãtuca cu capul gol”. Apoi fuge de la fereastrã, pentru ca sã prindã pe Ileana, care
a furat ceapţa bunichii, s-a împodobit cu ea şi vine sã se fãleascã la moş-tãtuca. Moştãtuca râde din toatã inima; îi place gluma. Tocmai vine de la vecernie şi pãrintele
Coste, şi prinde atât pe Ileana cât şi pe Mariuca, le sãrutã şi apoi se pune pe laiţã lângã
socrul sãu. Marcu, vecinul, vechiul prieten, socrul Mãriucãi, om de casã, vede alaiul şi
vine şi el sã stea de vorbã. “Bãtrânule! na-ţi cãciula, nu sta cu capul gol!” grãieşte
bunica, întinzând cãciula pe fereastrã.
Un om din sat trece, le pofteşte “bunã odihnã” şi-şi zice: “Ţine-l, Doamne, la
mulţi ani, cã este omul lui Dumnezeu!”
Notează adresa de e-mail pentru a primi materialul printabil.
Aprecierea ta înseamnă un plus de motivație pentru noi!
Încearcă și cursurile noastre! 
Alte sugestii pentru tine:
Moduri și timpuri verbale: exerciții (30 de cerințe)
Verbul: moduri și timpuri (test grilă de 30 de întrebări)
Moduri și timpuri verbale: exerciții (30 de cerințe)
JOC: conjuncții subordonatoare specializate
Rezolvarea subiectului Evaluării Naționale (25 iunie 2024)