Rezolvare test 12 de antrenament pentru Bacalaureat (31 mai 2021): Subiectul II.

Subiectul al II-lea

Comentează textul de mai jos, în minimum 50 de cuvinte, evidențiind relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice.

Sunt pași pe țărm, sunt slove de demult,
e ceasul sur, cu valuri în tumult
spre zodii mari în zările spălate,
citesc în urme, vuietul l-ascult,
fiorul mi-l măsor fără cuvinte,
văd pânzele-n a lor singurătate
și păsări odihnind ca pe morminte
pe und’ se lasă sufletu-mi cuminte.

…Vrăjmaș e cerul, vitreg mi-i pământul,
blestem în lună, stelele cu dinți,
fântânile de-otravă, urlet cântul,
și crucile viclene-ncurcă vântul
ce dibuie prin bezne, scos din minți.

Ion Vinea, Orizonturi

Răspuns propus:

Poezia „Orizonturi” de Ion Vinea impresionează printr-un lirism de tip subiectiv. Prezența eului liric poate fi demonstrată prin frecvenței mărcilor lexico-gramaticale ale subiectivității: verbe de persoana I: „citesc”, „ascult” „văd”, pronume de persoana I: „-mi”. Din punct de vedere tematic, textul abordează condiția umană sub forma unei meditații filosofice.

Ideea poetică reprezintă mesajul central al operei lirice, aceasta fiind potențată prin intermediul unei suite de mijloace de expresivitate artistice. Rolul acestor tropi este de a amplifica, la nivel expresiv, mesajul central.

Efortul anevoios al eului este subliniat prin intermediul metaforei: „fiorul mi-l măsor fără cuvinte”. În acest cadru este surprinsă imposibilitatea transcendentului, acompaniată de un efort zadarnic și continuu. Incapacitatea de exprimare prin „cuvinte” provoacă angoasă și neliniște.

Utilizarea dativului posesiv în construcția „sufletu-mi cuminte” conturează un epitet metaforic care sugerează fragilitatea și efemeritatea individului uman. Adjectivul „cuminte” exprimă lipsa forței, a vitalității în fața marilor mistere ale universului.

Cea de-a doua strofă debutează prin metafora: „Vrăjmaș e cerul, vitreg mi-i pământul”. Prin intermediul acestei figuri de stil se creează o imagine a incompatibilității totale. Individul nu-și mai găsește locul nici în lumea telurică – a omului muritor – dar nici în cea astrală. La nivelul acestui paradox, eul își declară, printr-o suită de imagini insolite (surprinse în cea de-a doua strofă), disperarea.