Despre minunatul verb „a trebui” o să discutăm în acest articol și despre problemele care apar atunci când îl folosim în exprimarea noastră; astăzi vom trata această anomalie, a lui „ți-l trebuie”/„ți-o trebuie”, „mi-l trebuie”/„mi-o trebuie” etc..
Într-adevăr, această exprimare este colocvială și nu își găsește rostul în limba standard, îngrijită. Cu toate acestea, ceea ce vreau să tratez aici este motivul pentru care o astfel de exprimare este eronată din punct de vedere sintactic. (gramatical, cum suntem obișnuiți). De ce nu este corect „mi-l trebuie“?
Să luăm acest verb, „a trebui”, și să îi verificăm atribuțiile. Pentru asta, ne vom raporta la DEX:
TREBUÍ, pers. 3 trébuie, vb. IV. 1. Intranz. A avea nevoie (de ceva); a fi nevoie (de ceva). ◊ Loc. adv. Cum trebuie = așa cum se cuvine, cum se cade; bine. ◊ Expr. Așa-ți trebuie! = așa ți se cuvine, așa meriți. Atâta i-a trebuit (ca să…) = asta a așteptat (ca să…) – Din sl. trĕbovati.
Bun, dar cu ce ne lămurește această definiție? Ei bine, e destul de simplu. Ceea ce aflăm aici este faptul că verbul nostru este intranzitiv, iar asta explică tot. Atunci când un verb este intranzitiv, el nu poate avea un complement direct (adică un obiect/persoană asupra căruia/căreia să se manifeste în mod direct o acțiune). Alte exemple de intranzitive: „a merge”, „a fi”, „a se gândi” etc..
Acest complement direct s-ar fi exprimat, în situația prezentă, prin pronumele personal: „-l” sau „o” (forme clitice / neaccentuate de persoana a III-a), or cum exprimarea complementului direct este imposibilă, o astfel de asociere este eronată. Putem verifica la infinitiv: „a-l trebui”, „a o trebui” – dar ca să fie și mai evident, haideți să facem și verificarea altor verbe intranzitive, dintre cele date ca exemplu adineauri: „a-l merge”, „a-l fi”, „a-l se gândi” etc.. Nu-i așa că par de-a dreptul absurdități?!
Pentru a exprima corect ideea, vom spune: „Îmi trebuie ceva“, nu „mi-l trebuie“/„mi-o trebuie“
Ex.:
Îmi trebuie un pix ca să rezolv exercițiul [nu vom spune „mi-l trebuie” (pixul)]
Mi-ar trebui un coleg să mă ajute [nu vom spune „mi l-ar trebui“(colegul)]
Ți-ar trebui și ție un calculator [nu vom spune „ți l-ar trebui” (calculatorul)]
*punerea acestei forme neaccentuate „-l” sau „o” la infinitiv ne ajută să vedem dacă verbul nostru chiar acceptă complement direct. Să vedem și câteva exemple fericite (tranzitive): „a-l vrea“/„a o vrea“, „a-l citi“/„a o citi“, „a-l interesa“/„a o interesa” etc..
Încă un lucru: intr-un exemplu precum: „Îmi trebuie un pix.”, substantivul „un pix” este subiect, nu complement direct, fapt pentru care nu poate fi înlocuit prin „mi-l trebuie” (și știm cu toții că subiectul stă în nominativ, nu în acuzativ, cum e cazul pronumelui „-l”/ „-o”).
Prin urmare
Corect: îmi trebuie, poate fi și „-mi trebuie” („Mie-mi trebuie mai mult timp”, spre exemplu)
Greșit: mi-l/mi-o trebuie
Aprecierea ta înseamnă un plus de motivație pentru noi!
Încearcă și cursurile noastre! 
Alte sugestii pentru tine:
„Respectos” sau „respectuos”? Cum ne exprimăm corect?
„Întradevăr” sau „într-adevăr”? Care este varianta corectă?
„Șchioapătă” sau „șchiopătează”? Cum conjugăm corect?
„Germene” sau „germen”? Care este forma corectă?
„Mi-ar place” sau „mi-ar plăcea”? Cum ne exprimăm corect?
„Findcă” sau „fiindcă”? Cum este corect în limba română?