Baltagul de Mihail Sadoveanu
Vorbim astăzi despre „Ceahlăul” prozei românești -unul dintre cei mai importanți prozatori ai literaturii noastre – Mihail Sadoveanu. Opera sa pledează, în genere, pentru un paseism autentic, punând pe un piedestal lumea rurală autohtonă. La Sadoveanu, de obicei, moderitatea este privită ca o alterare, ca o distrugere a relației dintre om și natură: vom regăsi aceste elemente și în romanul despre care vom vorbi astăzi – Baltagul. 
Romanul Baltagul de Mihai Sadoveanu este publicat în anul 1930, aducând o formulă romanescă inedită în peisajul interbelic: o structură polimorfă: o îmbinare între un roman realist și o narațiune arhetipală, „grefată pe un scenariu polițist”.
Din punct de vedere tematic, romanul Baltagul expune monografia satului tradițional moldovenesc de la munte, lumea arhaică a pastoralului, având ca subiect principal căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan. Eroina romanului, Vitoria Lipan, soția decedatului, alături de fiul său, Gheorghiță, reconstituie drumul parcurs de cioban (soțul său) pentru a elucida misterul și pentru a face dreptate.
Polimorfismul romanului – pe care criticul Paul Georgescu îl observă – conferă multiple interpretări ale romanului, unele chiar contradictorii: Baltagul poate fi considerat un roman antropologic și polițist (în viziunea lui George Călinescu); poate fi un roman mitic-baladesc și etnografic (Perspessicius); Eugen Lovinescu vede romanul ca pe o reinterpretare a Mioriței; Ion Negoițescu afirmă că este vorba despre un roman demitizant, iar Alexandru Paleologu susține că Baltagul este un roman de dragoste și o anti-Mioriță.
În ceea ce privește relația dintre romanul lui Sadoveanu și opera folcorică Miorița, sugerată chiar de scriitor prin motto-ul: „Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă și-un câne…” aceasta este un subiect controversat în critica literară. Al. Paleologu, spre exemplu, face o conexiune inedită între Baltagul lui Sadoveanu și mitul lui Isis și Osiris.
Perspectiva narativă este una heterodiegetică, narându-se la persoana a III-a cu un narator omniscient, omniprezent și omnipotent. Este utilizată tehnica detaliului și observația. Cu toate că avem de a face cu un narator unic, la parastasul soțului, Vitoria preia rolul naratorului. Aceasta va reconstitui scena crimei soțului oe baza propriilor deducții și o prezintă veridic în fața participanților la evenimentul funerar. Secvențele narative sunt conectate prin înlănțuire și alternanță, iar prin intermediul secvențelor descriptive este nuanțată culoarea locală.
Referitor la cronotop, vorbim despre un timp vag precizat, prin repere temporale conexe cu sărbătorile creștinești: aproape de Sf. Andrei, în Postul Mare, 10 Martie. Cadrul acțiunii este Măgura Tarcăului, apărând și alte zone, precum Bistrița sau Dorna. De asemenea, Balta Jijiei, Cristești pentru a completa aspectul realist al romanului: autorul, cu toate acestea, creează și toposuri fictive, cu valență simbolică: satul Doi Meri, râul Neagra.
Romanul este structurat în 16 capitole cu o acțiune care se desfășoară cronologic, urmărind momentele subiectului.
În ceea ce privește titlul, este simbolică utilizarea substantivului articulat cu articol hoărât. „Baltagul” are o dublă valență: pe de-o parte este arma crimei – cu care Nechifor a fost ucis mișelește de către ceilalți doi ciobani, iar pe de altă parte, cu ajutorul unul baltag, fiul său, Gheorghiță îl va răzbuna, luptând cu criminalii: Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Scena crimei o putem revedea mai jos:
Flăcăul avea de mai nainte hotărât cum să facă. Se încurcă însă în lanţug, în cotlonul şurii. Prin lucirea amurgului, Bogza îl văzu şi se prăvăli pe-o coastă asupra lui. Atunci cânele dădu un urlet fioros. Izbindu-se înainte, chelălăi zugrumat. Izbindu-se a doua oară, rupse lanţugul. Bogza îl ocoli, cercând să apuce, dintr-un salt, braţul feciorului cu baltagul.
împuns de alt ţipăt al femeii, feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a ucigaşului. Primi pe Bogza în umăr. II dădu îndărăt. Apoi îl lovi scurt cu muchea baltagului, în frunte. Calistrat Bogza şovăi. Cânele se năpusti la beregată, mestecând mormăiri sălbatice cu sânge.
Oamenii fură îndată asupra lor. Subprefectul porunci cuiva, răcnind, să cheme pe loc jandarmii de la masa cea mică din căsuţa din fundul ogrăzii. Veniră şi jandarmii în fugă. Ilie Cuţui se supuse numaidecât. Cele două femei boceau, blestemând răutatea acelei muieri străine. Oamenii despărţiră pe câne, bătându-1 cu despicături de lemn, vărsând asupra lui apă, învelindu-1 într-un ţol şi trăgându-1. Aduseră pe Bogza pe braţe şi-1 întinseră pe prispă.
Se făcuse întuneric. Cineva aşeză pe prichiciul ferestrei, înlăuntrul geamului, o lumină. Nevasta lui domnu Iorgu Vasiliu ceru numaidecât apă. îi aduse Vitoria cofa din casa cea mică. Amândouă stropiră pe rănit.
Bogza gâfâia şi pufnea. încet-încet se linişti şi-şi întoarse privirile obosite într-o parte, înspre oamenii adunaţi.
Munteanca întrebă cu voce dură:
— Mai vrei ceva, omule?
Omul făcu semn cu pleoapele. Mai voia ceva.
– Ce vrei?
– Vreau să mă mărturisesc.
Caracterul monografic este o piesă de rezistență a acestui text narativ: este înfățișată viața muntenilor, ocupațiile, tradițiile, principalele lor trăsături: muncitori, veseli, grijulii. Personajul colectiv muntenii prezintă o serie de trăsături specifice – pe acestea le regăsim în legenda pe care obișnuia să o spună Nechifor Lipan la cumetrii (rememorată de Vitoria):
Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam. Pe ţigan 1-a învăţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul.
Dintre jidovi, a chemat pe Moise şi i-a poruncit: „Tu să scrii o lege; şi, când a veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; şi după aceea să înduraţi mult necaz şi prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele”.
A chemat pe ungur cu degetul şi i-a ales, din câte avea pe lângă sine, jucării: „Iaca, dumnitale îţi dau botfori, şi pinteni, şi răşină să-ţi faci sfârcuri la mustăţi; să fii fudul şi să-ţi placă petrecerile cu soţii”. S-a înfăţişat şi turcul: „Tu să fii prost; dar să ai putere asupra altora, cu sabia”. Sârbului i-a pus în mână sapa.
A poftit pe boieri şi domni la ciubuc şi cafea: „Măriilor voastre vi-i dat să trăiţi în desmierdare, răutate şi ticăloşie; pentru care să faceţi bine să puneţi a mi se zidi biserici şi mănăstiri”.
La urmă, au venit şi muntenii ş-au îngenuncheat la scaunul împărăţiei. Domnul-Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă:
– Dar voi, necăjiţilor, de ce aţi întârziat?
– Am întârziat, Prea slăvite, căci suntem cu oile şi cu asinii. Umblăm domol; suim poteci şi coborâm prăpăstii. Aşa ostenim zi şi noapte, tăcem, şi dau zvon numai tălăncile. Iar aşezările nevestelor şi pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsneşte şi bat puhoaiele. Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde şi ape line.
– Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă da. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe.
În concluzie, romanul Baltagul de Mihai Sadoveanu aparține realismului mitic. Chiar dacă pretexul epic este balada Miorița, transpunerea pe care o face Sadoveanu conferă discursului autenticitate, originalitate, adaptâmd unul dintre marile mituri fundamentale ale culturii noastre, la o situație concretă, palpabilă. Nicolae Manolescu observă:
autorul „sacrifică marele ritm al transhumanței pentru un fapt divers, pentru un accident; demitizează situația originară, privind dintr-un unghi deloc poetic evenimentul ritual”
Rezolvă testul de mai jos despre Baltagul! Mult succes!
Cum ți s-a părut testul nostru despre Baltagul? Lasă-ne un feedback pe pagina noastră de Facebook!
Link către canalul nostru de YouTube:
Vezi și: