„Tu ști” sau „tu știi”? Cum se scrie corect în limba română?

„A ști” este un verb care naște multiple dificultăți chiar și pentru vorbitorii nativi ai limbii române. Să stabilim acum pentru totdeauna regulile sale, evitând astfel scrierea sa eronată.

Din clasele primare se vorbește la școală despre verb, dar abia în gimnaziu se clarifică modurile și timpurile lui. Odată ce înțelegem mecanismul de formare ne va fi foarte ușor să scriem corect în limba română.

Întrebarea care ne macină face referire la grafierea verbului „a ști” la modul indicativ, timpul prezent, persoana a II-a, numărul singular, mai simplu spus: „tu ști” sau „tu știi”? Răspunsul îl descoperim atunci când facem analogie cu un alt verb de conjugarea a IV-a, de pildă cu „a deveni”. Spunem „tu devii”, observăm că „i” se dublează, ceea ce ne conduce la concluzia că este corect să spunem „tu știi” după același principiu.

INDICATIV PREZENT

Cu alte cuvinte, varianta „să știi” este a conjunctivului prezent, care, la persoana a II-a, singular, se scrie întotdeauna cu doi „i”. De ce? Unul dintre „i”-uri face parte din rădăcina (tema) verbului, în timp ce al doilea „i” reprezintă desinența de persoana a II-a, singular.

Conjunctivul perfect arată o acțiune desfășurată înainte de momentul vorbirii. Acesta se obține din aceeași conjuncție „să”  + verbul auxiliar „a fi”, cu forma invariabilă „fi” (întotdeauna cu un singur „i”) + participiul invariabil al verbului de conjugat. Astfel că, în cazul verbului (oricărui verb) conjugat la conjunctiv, perfect, vom utiliza forma „fi” întotdeauna grafiată cu un singur „i”(verb auxiliar). Să vedem un verb conjugat la conjunctiv perfect. Voi indica și persoanele aferente, întrucât formele sunt identice, ele deosebindu-se doar cu ajutorul contextului.

Conjunctiv Perfect

Se poate vedea că aceste forme sunt neschimbate, dar prezența formei de participiu (care se termină în consoanele „-t” sau „-s”) este obligatorie!

O definiție a verbului „a ști” regăsim în Dicționarul Explicativ al Limbii Române (2009). O puteți găsi mai jos:

ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de…), a fi informat (în legătură cu…), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau las’ că știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de…; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept… ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de…, a se îngriji de… II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de… = a fi copleșit de… A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să… = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să… (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. ♦ A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că… sau de-aș ști că… = chiar dacă… ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire.

Chiar și imperativul (persoana a II-a, singular) impune o grafiere cu doi „i”. A se observa diferența!

IMPERATIV

Mergând mai departe spre formele verbale nepersonale, afirmăm că dintre cele patru doar gerunziul este cel care apare scris cu doi „i”: știind.

ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știŭ], 3 sg. știe, imperf. 1 știam, perf. s. 1 sg. știui, m.m.c.p. 1 pl. știuserăm; conj. prez. 1 sg. să știu, 3 să știe; ger. știind (desp. ști-ind); part. știut (nefolosit la imper.)

Dicțioanarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române (2021)

ști (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. știu [pron. știu], 2 sg. știi, 3 sg. știe, imperf. 3 sg. știa; conj. prez. 3 să știe; ger. știind; part. știut

Corect: tu știi

Greșit: tu ști