Luceafărul de Mihai Eminescu
Ne pregătim pentru examenul de Bacalaureat, iar cerința cu care avem de a face se referă la particularitățile de construcție ale unui text aparținând lui Mihai Eminescu sau particularitățile de construcție ale unui text romantic; indiferent care dintre cele două cerințe ne apare la subiectul al III-lea, textul pe care vi-l voi prezenta astăzi poate fi unul potrivit în acest sens.
Mihai Eminescu este, în primul rând, unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, alături de Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici. Curentul în care se încadrează scrierile lui este romantismul. Nicolae Iorga susținea că
”Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită.”
Luceafărul apare în anul 1883 în Almanahul Societății Academice Social-Literare România Jună (Viena), fiind mai apoi publicat și în revista junimistă Convorbiri literare.
Nu puține sunt referințele acestui poem, dar, ținând cont că avem de-a face cu romantismul, încadrarea concretă într-un gen (ori specie) este aproape imposibilă; mai ales că, vom vedea mai târziu, Luceafărul se încadrează atât în genul epic, dar, pe alocuri, și în cel liric și dramatic totodată.
Sursele de inspirație sunt și ele diverse: vom menționa, în primul rând, basmul Fata in grădina de aur, cules de Richard Kunisch: povestea unei fete de împărat izolate de tatăl ei într-un castel, fată de care se va fi îndrăgostind un zmeu. Natura nefirească (nemuritoare, supranaturală) a zmeului atrage imediat respingerea din partea fetei, fapt pentru care acest zmeu va merge la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire. Demiurgul îi va refuza cererea, iar zmeul se va întoarce pe pământ, unde va observa că fata se îndrăgostise deja de un muritor – un fecior de împărat cu care a fugit în lume. Smeul, enervat la culme, îi va despărți pe cei doi și îi va ucide. Eminescu va prelua acest basm și îl va valorifica într-un poem intitulat Fata în grădina de aur, numai că deznodământul va fi unul diferit (zmeul din poemul lui Eminescu nu îi va ucide pe cei doi, ci îi va lăsa împreună, blestemându-i să nu moară în același timp:
“Un chin s-aveți – de-a nu muri deodată!”
Acest basm a fost prelucrat în cinci variante succesive în perioada anilor 1880 – 1883 – iar această schemă epică avea să devină intriga Luceafărului, în cele din urmă.
Pe lângă basmul lui Kunish, poetul se mai inspiră și din alte opere folclorice: Miron și frumoasa fără corp, mitul zburătorului, dar valorifică în opera sa și alte surse, precum filozofia indiană (scrierile vedice), mitul androginului, mitul cosmogenezei, filozofia lui Arthur Schopenhauer.
Întrucât încadrarea într-un curent ne interesează în primul rând, vom expune câteva astfel de caracteristici, pe care le putem ilustra în Luceafărul. În primmul rând vom vorbi despre antiteză (coincidentia oppositorum): în textele romantice, antiteza ocupă un rol foarte important: acela de a ilustra co-existența contrarilor, complementariatatea elementelor care, aparent, s-ar respinge. Acesta este și motivul pentru care, în cele din urmă, iubirea nu poate fi înfăptuită, mai ales că aceasta este percepută diferit de cele două instanțe: omul comun și geniul. Antiteza se manifestă atât la nivel mircotextual, prin caracteristicile pe care le prezintă personajele: opoziția luceafăr – fata de împărat, opoziția dintre ipostaza angelică și cea demonică, opoziția dintre Hyperion și Cătălin, dar și la nivel macrotextual: contrastul dintre tabloul al II-lea și tabloul al III-lea.
Nu putem omite nici motivele romantice: oniricul, spre exemplu, este spațiul în care întâlnirea dintre cei doi este posibilă. În romantism, evadarea din realitate se face prin vis și vrajă; Motivul castelului și al serii – cele cu anticipează momentul întâlnirii și care, totodată, îl fac posibil. Natura, este, de asemenea, un motiv literar specific: aici codrul este un spațiu protector al iubirii dintre Cătălin și Cătălina.
Tema textului este una romantică: omul de geniu în raport cu lumea, iubirea și cunoașterea. Incompatibilitatea dintre omul de geniu și omul comun, mediocru ajunge să fie resimțită pe tot parcursul poemului atât prin deznodământul acestuia, cât și prin contrastul tablourilor II și III: ea este inspirată din scrierile lui Arthur Schopenhauer.
O primă secvență reprezentativă pentru tema și viziunea textului poate fi cosiderată aceea a primei întâlniri dintre fata de împărat și luceafăr. Cele două ipostaze contrastante ale ființei superioare: angelică și demonică anticipează această incopatibilitate dintre omul comun și omul de geniu. Refuzul fetei în ambele cazuri susține concepția de coincidentia oppositorum (atragerea constratiilor):
– „O, ești frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;[…]
– „O, ești frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!
Simetria celor două strofe este, de asemenea, o caracteristică a poemului romantic: pe care o vom regăsi la mai multe niveluri: rolul acesteia este de a marca, pe de-o parte ciclicitatea, iar pe de altă parte acțiunea închisă, terminată.
Relevantă pentru tema și viziunea acutorială este și secvența finală a textului, unde se evidențiază foarte bine problematica geniului în raport cu iubirea; după cele întâmplate, concluzia finală a lui Hyperion cu privire la potențarea unei iubiri terestre este aceea că aceasta ar fi imposibilă. Acceptarea condiției sale superioare pleacă și de la faptul că își acceptă, iată!, în partea ultimă a poemului, numele real, acela de Hyperion (conform înțelepciunii indiene, cunoașterea și utilizarea numelui simbolizează acceptarea condiției.
[…]
– „Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.”
Antiteza dintre metafora “chip de lut” și epitetul metaforic “nemuritor și rece” subliniază discrepanța dintre cele două ființe: utilizarea “lutului” ca element de referință poate face o trimitere către materialitate, carnalitate: Cătălina – pe numele său real – este asociată humusului, efemerului, “modelându-se” ca atare și trăind în cercul “strâmt”, unde “norocul” este cel care ghidează. Concluzia lui Hyperion este că omul de geniu este sortit neîmplinirii eterne. Erosul este perceput diferit de cele două personaje antagonice: dacă personajul feminin percepe iubirea mult mai firesc, mai carnal (vezi tabloul II și IV), aspirațiile geniului depășesc aceste limitări cu mult. Renunțarea la nemurire pentru iubirea ternă reprezintă expresia superlativă a erosului superior pe care îl generează atitudinea romantică:
Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…
Din punct de vedere structural, Luceafărul este construit din 98 de strofe care păstrează forma clasică a poeziei: rimă încrucișată, ritm iambic și măsură de 7-8 silabe.
Titlul poemului poate fi interpretat, și el, din cel puțin două perspective: pe de-o parte, denumirea de “Luceafăr” constituie o denumire populară a planetei Venus (planetă denumită după zeița iubirii în mitologia veterogreacă) – fiind primul astru care se poate observa după lăsarea serii. O altă interpretare poate porni de la etimologia termenului din limba latină: substantivul “lux, lucis” (lumină) și verbul ferre (a aduce, a purta) – Luceafărul este cel ce aduce / poartă lumină – de aici și condiția sa superioară.
Simetria compozițională este, de asemenea, un aspect pe care-l putem menționa aici: poemul este structurat în patru tablouri simetrice din punctul de vedere al conținutului: primul tablou înfățișează întâlnirea dintre terestru și celest, cel de-al doilea este supus terestrului – întruchipând iubirea banală, ternă, tablul al treilea prezintă călătoria spre punctul 0 (ex nihilo) al Luceafărului (intitulat și călătoria cosmogonică) – așadar, acesta este caracteristic cerescului, nefirescului, iar tabloul IV surprinde, din nou, întâlnirea cerescului cu terestrul; tablourile I și IV închid și deschid acțiunea textului, sugerând închiderea și totodată ciclicitatea.
O simplă încadrare într-un gen sau specie este improprie, întrucât, așa cum este specific deopotrivă textelor romantie, Luceafărul îmbină mai multe specii și genuri: este epic, pe de-o parte, prin prezența personajelor participante la o acțiune: luceafărul, fata de împărat, Cătălin, Demiurgul; este liric prin modalitatea de expunere, prin abudența descrierilor și prin lirismul de măști și, totodată, dramatic prin conflictul dramatic creat. Din punctul de vedere al speciilor, Luceafărul îmbină basmul (“A fost odată ca-n povești” – illo tempore) cu meditația filozofică și, totodată, cu idila (Cătălin – Cătălina), pastelul și elegia.
Ca o concluzie, poemul Luceafărul este una dintre cele mai de preț capodopere literare ale literaturii române. Aici sunt armonizate teme, motive, atitudini romantice, simboluri și referințe care sintetizează întreg opus-ul eminescian. Am putea susține că Luceafărul reprezintă expresia supremă a atitudinii romantice manifestate. Tudor Vianu remarcă, de asmenea, că “Luceafărul este o sinteză a categoriilor lirice mai de seamă e care poezia lui Eminescu le-a produs mai înainte”.
Fă testul de mai jos despre Luceafărul lui Mihai Eminescu și vezi ce scor poți obține! Distribuie acest material și altor colegi de-ai tăi!
Link către canalul nostru de YouTube:
Vezi și: