Dacă până acum am tot vorbit despre părțile de vorbile flexibile, să tecem și la cele neflexibile, iar una dintre ele este interjecția.

Interjecția reprezintă partea de vorbire neflexibilă care exprimă stări fizice, un îndemn, o poruncă, un mod de adresare sau zgomote din natură (onomatopee).

În cazul interjecțiilor nu este vorba de o denumire a stărilor, ci de redarea lor directă:

  • stări fizice și psihice: ah! oh!;
  • imită sunete sau zgomote din natură: poc!, miau!;
  • un îndemn: hai!, uite!;
  • o adresare: hei!, măi!.

Din punct de vedere al structurii lor interjecțiile sunt:

  • simple: of!, vai!, 
  • compuse: cioc-cioc, tic-tac.

Din punct de vedere formării și originii lor, interjecțiile sunt:

  • primare – alcătuite dintr-un singur cuvânt:
    • dintr-o vocală (A!, E!, O!, I!): O, ce bine îmi pare să te văd!
    • dintr-un diftong (Ei!, Ia!, Ai!): Ei, trebuie să faci cum simți tu!
    • dintr-o vocală și o consoană (Ah!, Of!): Of, îmi pare atât de rău!
    • interjecții bisilabice (Aha!, Ehe!): Aha! Deci acesta era răspunsul corect.
  • secundare – alcătuite prin alăturarea a două interjecții:
    • de același fel: lipa-lipa;
    • diferite: trosc-pleosc.

Interjecțiile secundare pot proveni din alte păți de vorbire. Fiind întrebuințate frecvent își schimbă sensul lexical și primesc o valoare afectivă.

  • provenite din substantiv: mamă!, frate!
  • provenite din adjective: săraca!
  • provenite din adverbe: așa!, aiurea!

Interjecțiile sunt strâns legate de punctuația care le însoțește, ceea ce înseamnă că după acestea va fi notată virgula sau semnul exlamării, simțindu-se și în intonație. Motivul  pentru care se procedează astfel este acela că sunt însoțite de cele mai multe ori de stări sufletești intense.

Excepție face interjecția „ia” care atunci când este urmată de un verb imperativ/conjunctiv nu se desparte prin niciun semn de punctuație de acesta: Ia să aud ce ai vrut să spui! La fel se întâmplă și în cazul interjecțiilor care exprimă un îndemn/poruncă dacă sunt urmate de un complement care le determină: Hai să vedem!

Dacă însă avem de-a face cu o interjecție însoțită de un substantiv în cazul vocativ atunci virgula se pune după întreaga constucție: Măi Ionuț, nu ți-am spus să stai cuminte?

Locuțiuni interjecționale șunt formate dintr-o interjecție și un alt cuvânt care intră în componența lor: nu zău!, ia uite!

 

În general interjecțiile nu au funcție sintactică, însă există câteva construcții în care aceastea o posedă:

  • Predicat: Hai acasă!
  • Subiect: Ușa dulapului se deschide și se aude: pac!
  • Nume predicativ: Erau vai de ele.
  • Complement direct: La radio auzim: bum!.
  • Atribut: În spatele casei se auzea un sunet: miau-miau!

Interjecția își poate schimba valoarea gramaticală, devenind substantiv prin articulare.

Vom oferi un model de analiză gramaticală care să vă vină în ajutor atunci când discutați despre interjecție. Aceasta va cuprinde toate elementele ce țin de clasificare și funcția sintactică.

De exemplu, în propoziția: „Vai, ce mare ai crescut!” interjecția este „vai”.

vai – intejecție, simplă, nepredicativă, cu funcția sintactică de atribut.

Interjecția

 

Link către canalul nostru de YouTube:

Dă-ne un like pe FACEBOOK(click) :)!

 

Vezi și:

Gradele de comparație ale adjectivelor

Please Login to Comment.