Vom încărca aici rezolvarea pentru simularea din Iași (pentru Evaluarea Națională) (dată în 12 decembrie 2024)
Vrei să descarci subiectul complet? Lasă-ne adresa ta de e-mail, iar noi ne vom asigura că va ajunge la tine imediat!
|
Textele suport utilizate le găsești mai jos:
Subiectul I
A
Textul 1
De când, într-o nefericită împrejurare, părinții lui Matei Iliescu părăsiseră Bucureștii așezându-se în N., obscur orășel de provincie, Tudor nu îl mai văzuse pe vărul său de care îl legau amintiri de neuitat și sentimente adânci. Fu deci grozav de bucuros când tatăl său avu niște treburi în N. și, cunoscându-i sufletul, îl invită să-l însoțească. Dar ce surpriză când, împingând poarta de lemn și intrând pe o alee de trandafiri mărginită de tei groși în scoarța cărora vântul mișca ușor mătănii de praf, se află față în față cu un băiat ca de vreo paisprezece ani, slab, cu ochii întunecați și răi, cu picioarele prea subțiri ieșind din pantalonii rămași scurți, și care ședea pe vine, cu capul pe jumătate ascuns în pledul cu desene pătrate de pe spate, și lovea cu nuiaua în flori, azvârlind în sus petalele lor albe, roșii, zdrobite și sfâșiate, în timp ce striga cu o voce subțire și particular neplăcută „Așa!”. Când îi zări se făcu alb la față, le întoarse spatele și porni în sus pe alee.
— Strigă-l, șopti tatăl lui Tudor, ciupindu-l violent de brațul drept pe care i-l ținea. Acesta e Matei.
Alergă după vărul său și îl cuprinse pe la spate în brațe, mai degrabă speriat de a nu fi recunoscut în el niciuna din trăsăturile iubite, decât emoționat de această întâlnire atât de dorită și pregătită și când, confuz de mina furioasă pe care o făcu Matei, îi spuse, bâlbâindu-se, cine este, surpriza lui Tudor nu mai cunoscu margini, căci chipul aceluia se umflă pe moment și un râu fierbinte de lacrimi începu să-i curgă din ochi pe piept. La tatăl lui Tudor se repezi cu brațele deschise, plângând mereu și cu o astfel de expresie de dragoste și recunoștință încât el, neputându-i găsi o justificare și rău impresionat și de scena la care fără voie fuseseră martori cu o clipă înainte, își făcu despre nepotul său o impresie defavorabilă.
În timp ce se petreceau acestea și unchiul lui Matei, jenat de efuziunile* al căror obiect era, zâmbea fără să știe prea bine ce trebuie să facă și-și suplinea ignoranța prin câteva cuvinte mecanice a căror crudă indiferență Tudor o prinse pentru că el însuși o încerca față de aceste lacrimi și îmbrățișări ale unui străin și avu astfel un sentiment de răutăcioasă complicitate cu tatăl său, din capătul opus al aleii înaintă precipitat către ei o doamnă cu părul cărunt în care Tudor recunoscu pe mătușa lui și la vederea căreia Matei își șterse ochii cu dosul mâinii și se strădui, fără să izbutească prea bine, să își alunge semnele emoției și să-și recâștige contenența** normală.
— Băiatul e foarte sensibil, spuse tatăl lui Tudor fratelui său, arătându-i pe fereastră pe Matei care, ținându-și vărul cu mâna stângă pe după umeri, îl conducea prin micul său domeniu. Pășea repede și făcea cu mâna liberă gesturi însuflețite.
Domnul Iliescu se posomorî.
— Așa este. A suportat destul de greu schimbarea din viața noastră. Deși suntem de patru ani aici, nu se poate împrieteni cu nimeni. […]
Băieții se plimbau prin curte, acum ținându-se de braț. Lui Tudor îi venise greu să înțeleagă noul aspect și fel de a fi al vărului său, dar puțin câte puțin îi recunoscu vechile trăsături, mai ales când Matei parveni***să-și stăpânească emoția, și răspunse cu grabă drăgăstoasă la întrebările aceluia despre orașul părăsit. Matei îl asculta cu o atenție avidă, însă nu-și ridica decât rar ochii din pământ. […]
Când fură însă în casă și trebui să-i arate cărțile, Matei se însufleți din nou. La cină, așezat la masă vizavi de vărul lui, între doamna Iliescu și avocatul Albu, îi făcea semne vesele cu mâna, apoi îi deschise din nou înainte cărțile, îl puse să le atingă, deschise un volum mare și îi citi de acolo o pagină cu vocea lui subțire deodată emfatică**** și la rându-i, ca să nu tacă, dus de entuziasmul care îl cuprinsese, Tudor începu să-i vorbească despre colegii lui, despre profesori, despre prieteni.
— Eu nu am prieteni! strigă Matei întrerupându-l și ochii lui își recăpătară căutătura cea rea.
Tudor tăcu, neștiind ce să zică, din nou cu sentimentul că se află în fața unui străin.
Radu Petrescu, Matei Iliescu
Textul 2
Tatăl poetului, Vasile Alecsandri, era un om potrivit de statură, mai mult mic și cam gros, c-o frunte largă și ochii vii, purtând barbă rotundă ca voievozii și mustăți pe care le scurta cu foarfeca. El umbla după portul timpului, cu giubea* și anteriu**. De felul lui era iubitor de priveliștea naturii, bun și mai cu seamă harnic și deștept. Cu economiile comerțului de sare ce făcea, putu în scurt timp să cumpere de la Nicolae Milo, unchiul marelui artist dramatic, moșia Mircești, a cărei luncă frumoasă îl încântase în drumurile lui. Ceva mai în urmă zidi și-o casă în Iași, în strada Sfântul Ilie, astăzi strada Alecsandri, unde avea să-și petreacă poetul mare parte din copilărie. […]
În timpul acesta de scumpă libertate copilărească, pe la 1827, când Alecsandri era de 6 ani, se arătă figura posomorâtă a unui dascăl, călugărul Gherman. […] Dar adevărata tristețe a școlii se arătă într-o bună dimineață din anul 1829, când Alecsandri fu trimis în pensionul lui Cuénin, un francez aciuat prin Iași de pe timpul trecerii lui Napoleon în Rusia. De astă-dată, adio nepăsătoarei copilării, adio libertății!
Noua viață de internat, închis într-o sală de studiu, ghemuit pe catedră, sculatul cu noaptea în cap, la sunetul unui lighean de alamă pe la urechile fiecăruia și alte greutăți de ale internatului începură a-l aduce într-o stare de disperare, din ce în ce mai simțită. Singurele lui momente de recreere, și care erau, după mărturisirea-i, „ca cea mai scumpă petrecere”, le avea – și punctul acesta merită a fi notat – când se suia pe o capră de trăsură veche și părăsită într-o șură spartă, de unde i se limpezea căutarea. […]
În toamna anului 1834, la vârsta de aproape 14 ani, Alecsandri, după ce se împărtăși dinaintea altarului, plecă să studieze la Paris. Cu el era și Alexandru Cuza, care mai târziu avea să fie Domnul românilor și al Unirii, apoi aga*** Mihalache, Docan și Panaite Radu, conduși de către profesorul grec Filip Furnarachi. După 20 de zile și 20 de nopți de drum în diligențele**** împărățiilor, Parisul, acest oraș magic și imens, se arătă în toată splendoarea lui ochilor plini de năluciri ai lui Alecsandri, la vârsta aceea când toate în lume au farmecul noului și tăișul de a pătrunde inteligența și a se întipări pentru totdeauna. Trebuie să fi auzit cineva povestind pe poet pentru a-și face idee despre impresia extraordinară ce făcu Parisul, cu monumentele lui mărețe și viața lui torențială, asupra sufletului unui copil venind de-a dreptul din fundul Moldovei. Străzile aliniate, lumina orbitoare, gustul și civilizația pariziană îi lărgiră oarecum orbita ochiului și începură să pregătească sufletul poetului la o ordine, la o acuratețe ce se desprind de pe tot ce face francezul și pe care o vom găsi ca trăsătură caracteristică în întreaga operă a lui Alecsandri, până și în scrisul, în caligrafia lui, ca mărgăritarul.
adaptare după N. Petrașcu, Vasile Alecsandri. Studiu critic
Aprecierea ta înseamnă un plus de motivație pentru noi!
