Vom încărca aici rezolvarea pentru simularea din Constanța (pentru Evaluarea Națională) (dată în 10 decembrie 2024)
Vrei să descarci subiectul complet? Lasă-ne adresa ta de e-mail, iar noi ne vom asigura că va ajunge la tine imediat!
|
Textele suport utilizate le găsești mai jos:
Subiectul I
A
Textul 1
Cu capul descoperit, purtând pe braț pelerina cenușie, ale cărei pulpane atârnau prin iarbă, Ștefănel intră în livadă, lăsându-se în voia pașilor. Ar fi putut merge cu ochii închiși oriunde prin livadă! Copilăria cu genunchii zgâriați l-ar fi călăuzit pretutindeni, din pom în pom, ca pe un voievod orb, prin potecile cucernice ale norodului său.
… Lăsase livada astă-toamnă, cenușie de ploi, împotmolită în glodul* mohorât; o regăsea ageră, plină de cer, înmugurind.
… În cale îi ieșiră merii, vișinii, piersicii, renglozii**
… Și, rând pe rând, buzele lui murmurau:
— Iată merii; iată vișinii; iată piersicii…
Așa cum ar fi spus: bine v-am găsit, merilor; bine v-am găsit, vișinilor; bine v-am găsit, piersicilor…
… Ocoli întreaga livadă și, la urmă de tot, se îndreptă spre pomul dintre toți mai drag, spre zarzărul de la geamul fostei lui odăi. „S-a mai schimbat oare?” Și-l amintea de când era mic: și el, și zarzărul. Copilăriseră… Crescuse cu încetul, râzând cu dinții de lapte ai mugurilor fiecărui april, înălțându-se pe treptele primăverilor, spre fereastra odăii. Și într-o dimineață neuitată, copilul în
cămașă de noapte și pomul în cămașă de flori își întindeau mâinile la geam, pe pragul prin care zarzărul intra în odaie, cu vântul și cu soarele…
… Îl văzu de departe, îl auzi și se grăbi să-l întâmpine. Pe zidul alb, zvântat de soare, crengile se desprindeau armonioase, ca brațele înălțate în ritmul unui început de dănțuire; mulțimea mugurilor țesea un abur umed de mărgăritare ruginii. Părea îmbujorat zarzărul și surâzător, ca obrajii bucuriei…
„Iată și banca!” O biată bancă fără de spetează, putredă și zbârcită, pusă sub zarzăr să fie uliță căderii florilor și frunzelor, tumbelor zarzărelor. Ștefănel o iubea, fiindcă ședea sub zarzăr totdeauna.
Se întinse pe bancă, cu fața în sus, așternându-și pelerina drept căpătâi. Soarele se sculă de pe bancă.
Închise ochii și simți mai bine, mai aproape, căldura râzându-i pe față. Îi deschise: și văzu crengile și mugurii și o vrabie, și i se păru că vede sufletul și fericirea lui oglindite în ochii albaștri ai cerului. Iar îi închise: era așa de bine și-n el, ș-afară! Își lăsă brațele să atârne în jos. Cu vârful degetelor simțea clipind ierburile. Brațele i se legănară tot mai încet, tot mai domol, până când, blând, somnul le statornici.
… Trupul lui era o barcă, cu vâslele atârnând lenite***, deasupra căreia primăvara învolbura pe nesimțite pânzele de flori ale zarzărului înmugurit.
[…] Ștefănel se deșteptă. Două mâini calde îi apăsau ochii. Și un parfum, cunoscut parcă, îi pătrundea prin nări, neliniștindu-l.
Cine era? Își aminti deodată batista căzută pe covor, parfumul de levănțică. […]
— Tefănel, da` tu nu te mai scoli?
— Tu erai, Nuni! … Ce-nseamnă glumele astea?
Sărise de pe bancă, drept în picioare. Glasul răsunase aspru, ca și privirea. Zărind-o pe Sonia la câțiva pași de el, se înroși. Plecă ochii în jos.
— Bine, Ștefănel, de ce ești așa brutal? Nu ți-a făcut nimica fetița!
Auzind vorbele Soniei, Nuni fugi, izbucnind în plâns.
— Lasă, Nuni, că nu-i nimica! Nuni… Nuni… Sonia porni prin livadă, după fetiță.
Rămânând singur, Ștefănel se simți, rând pe rând și delaolaltă, rușinat, stânjenit, mânios, nedumerit, trist, umilit…
Se așeză din nou pe bancă. Și, ridicând ochii, privi lung crengile zarzărului, întrebându-le parcă dacă vor înflori sau vor plânge. […]
— Zarzărul…
Cum murmuri numele unui copil, care ți-a fost tovarăș bun de joacă și nu-ți mai poate fi prieten, căci a rămas copil și – nu mai ești… și-ți pare rău că te desparți de el, și-ți pare bine că ești mare…
… Își aminti – și surâse unei uitate dimineți de primăvară… Fugea prin livadă, fugărindu-și cercul. În toiul alergăturii, de după trunchiul unui piersic, zarzărul îi răsărise în față atât de înflorit, încât, mirat, scăpase cercul din mâini: niciodată nu văzuse atâția fluturi strânși laolaltă. Era ca într-un basm: toți fluturii livezii învăluind zarzărul, gata să-l ducă în nouri.
Dintâi chibzuise să-i sperie, azvârlind în crengi bețișorul cu care-și mâna cercul. Apoi se hotărâse să prindă cât mai mulți. Se apropiase tiptil, se suise pe bancă, întinsese mâna către crenguța cea mai joasă și… în loc să prindă și să sperie fluturii, scuturase flori!
Câți ani avea pe-atunci?… Cinci ani?… Alunga cercul, prindea fluturi…
Zâmbi… Era ora lecției de pian…
În loc să se ducă în salon, unde îl aștepta pianul deschis și mama, se cățărase în zarzăr cu praștia în mână, cu buzunarul doldora de pietricele.
Fugise, fiindcă nu-și învățase lecția. Așa se întâmpla primăvara. Mama îl strigase pe-afară, prin odaia lui. De unde să-i treacă prin minte că el era în zarzăr!
Ora lecției de pian trecuse ușor. Dar isprăvise și pietricelele și pe deasupra se temea să nu fie pedepsit.
Și o albină binevoitoare îl înțepase în deget, scăpându-l, o săptămână încheiată, de lecții de pian și de mustrări.
… Se înroși: sărutase zarzărul… Era naiv pe atunci!
Se înroși mai tare: cu câtă ușurință, cu câtă nepăsare rupsese o creangă înflorită!… O dăruise
Soniei. Zâmbi… Se întrebă: ce-ar face dacă ar trebui să aleagă între Sonia și zarzăr? Ar tăia zarzărul ca să rămâie Sonia mereu la ei?
— Aș ruga-o frumos pe Sonia să-l îngăduie la fereastră și Sonia l-ar cruța.
— Bietul meu zarzăr!
O carte de basme cu poze stângace, citită în copilărie și aruncată și uitată într-un colț, pe care-o mai deschizi o dată, răsfoind-o îndelung cu înduioșare, fiindcă în foile ei ai ascuns și ai găsit întâia
scrisoare de dragoste.
Ionel Teodoreanu, Cel din urmă basm
Textul 2
Cu rădăcinile pătrunzând adânc în pământ şi crengile înălţându-se până la Ceruri, copacul este văzut în mod universal ca fiind simbolul conexiunii dintre Pământ şi cer. Se bucură de un rol atât de important încât Arborele Lumii este identificat cu Axa Lumii. De asemenea, copacii sunt puntea care leagă cele trei planuri ale cosmosului: lumea subterană – prin rădăcinile care pătrund adânc în pământ, suprafaţa pământului – prin trunchi şi crengile mai joase – şi cerul – prin partea superioară a coroanei şi vârful aflat în căutarea luminii. Astfel, copacii stabilesc legătura dintre Lumea de jos și cea de sus. Reptilele se târăsc printre rădăcini, iar păsările îşi fac cuiburi pe ramuri.
Copacul reuneşte cele patru elemente: Apa circulă în sevă, Pământul devine parte din corpul său prin rădăcini, Aerul îi hrănește frunzele, iar Focul este produs prin frecarea a două beţe rezultate din lemnul său.
Crescând întotdeauna înspre cer, copacii sunt simbolul perfect al verticalităţii. Numeroasele reprezentări simbolice ale copacului sunt legate de noţiunea unui cosmos viu, într-o stare de permanentă regenerare. Ciclul lor anual este asociat cu desfăşurarea naturală a vieţii, morţii şi regenerării. Copacul simbolizează viaţa într-o perpetuă evoluţie.
Trebuie să menţionăm un simbol particular: copacul inversat, cu rădăcinile întoarse înspre cer şi cu ramurile spre pământ. Conform scrierilor vechi ale Indiei (Rig Veda) şi a tratatelor alchimice din Occident, copacul inversat relevă originea cerească a omului şi îl invită pe acesta să se elibereze de legăturile pământeşti, pentru a găsi înăuntrul său, în spatele vălului de iluzie, propriul rai interior, de aceeaşi natură cu Raiul însuşi. Aproape toate popoarele străvechi au avut copaci sacri, fie reali, fie idealizaţi, promovaţi la rangul de simboluri cosmice. Cele mai vechi religii naturale considerau copacii ca fiind adevărate fiinţe vii, locuite de spirite ale naturii, nimfe sau elfi, având propriul suflet cu care omul avea o anumită relaţie. Arborele cosmic este adesea reprezentat sub forma unor specii deosebit de maiestoase. Astfel era stejarul pentru celţi, teiul pentru germani, frasinul pentru scandinavi, măslinul pentru orientul islamic, zada și mesteacănul pentru siberieni. Toți acești copaci sunt remarcabili prin dimensiunile și longevitatea lor. Copacul, ca axă a lumii, este acela în jurul căruia lumea se organizează, asemenea lui Yggdrasil, frasinul germanilor din Nord sau ca şi Ceiba ori Yaxché, copacul sacru al mayaşilor din Yucatan, care creşte din buricul pământului şi susţine diferitele planuri ale Cerurilor.
Simboluri-Arborele,https://www.noua-acropola.ro/simboluri
Aprecierea ta înseamnă un plus de motivație pentru noi!
