Modul indicativ
Învățăm în gimnaziu că există patru moduri personale ale verbului: indicativul, conjunctivul, condițional-optativul și imperativul. Modul reprezintă o categorie gramaticală specifică verbului, esențială pentru îndeplinirea funcției sintactice de predicat.
Modul indicativ este cel mai complex dintre cele patru moduri mai sus enumerate. Valoarea sa semantică înglobează acțiuni reale care fie se manifestă în prezent, fie s-au petrecut într-un moment anterior, fie se presupune că se vor întâmpla într-un moment viitor.
În cele ce urmează, vom recapitula timpurile modului indicativ. Pentru exemplificare, vom conjuga verbul „a face”, observând întreaga sa paradigmă.
I. Indicativul prezent:
Este timpul utilizat pentru exprimarea acțiunilor care se petrec în momentul vorbirii. Cu toate acestea, prezentul poate surprinde și evenimente trecute (prezentul istoric este un exemplu de luat în calcul; de exemplu: „Primul Război Mondial se încheie în anul 1918.”), dar și evenimente viitoare. (spre exemplu: „Mâine mergem la teatru.”). Indicativul prezent are, de asemenea, și alte valori stilistice. Vom dedica un articol separat acestor situații.
Terminațiile formelor de indicativ prezent sunt direct influențate de conjugarea verbelor. Cele 5 conjugări învățate (I: -a; II: -ea; III: -e; IV:-i; V: -î) prezintă diverse particularități, de la caz la caz.
- Conjugarea I (verbele terminate la infinitiv în „-a) sunt de două feluri:
- cele care primesc sufixul verbal „-ez” la persoana I sg, a II-a sg, a III-a sg și a III-a pl. (eu lucrez, tu lucrezi, el / ea lucrează, noi lucrăm, voi lucrați, ei / ele lucrează)
- cele care nu primesc sufixul verbal „-ez” (eu cânt, tu cânți, el / ea cântă, noi cântăm, voi cântați, ei / ele cântă)
- Conjugarea a II-a (verbele care la forma de infinitiv au în ultima silabă „-ea”)
Atenție! Trebuie ca grupul „-ea” să se afle în ultima silabă! Spre exemplu: a bea, a vrea, a plăcea. Verbul „a crea” este de conjugarea I, deoarece se desparte [cre-a], neavând „-ea” în ultima silabă;
Să vedem și un exemplu: eu beau, tu bei, el / ea bea, noi bem, voi beți, ei / ele beau
- Conjugarea a III-a (verbele care la infinitiv se termină în „e”)
Spre exemplu: eu merg, tu mergi, el / ea merge, noi mergem, voi mergeți, ei / ele merg
- Conjugarea a IV-a (verbele care la infinitiv se termină în „-i”) sunt, de asemenea, de două feluri:
- cele care primesc sufixul verbal „-(e)sc”: eu citesc, tu citești, el / ea citește, noi citim, voi citiți, ei / ele citesc
- cele care nu primesc sufixul verbal „-(e)sc”: eu fug, tu fugi, el / ea fuge, noi fugim, voi fugiți, ei / ele fug
- Conjugarea a V-a (verbele care la infinitiv se termină în „-î”) sunt de două feluri:
- cele care primesc sufixul verbal „-(e)sc”: eu hotărăsc, tu hotărăști, el / ea hotărăște, noi hotărâm, voi hotărâți, ei / ele hotărăsc
- cele care nu primesc sufixul verbal „-(e)sc”: eu cobor, tu cobori, el / ea coboară, noi coborâm, voi coborâți, ei / ele coboară
Acum să îl vedem pe „a face” conjugat la indicativ, prezent:
eu fac
tu faci
el face
ea face
noi facem
voi faceți
ei fac
ele fac
II. Indicativul imperfect:
Exprimă o acțiună trecută (cu valoare continuă) despre care nu eixstă certitudini cum că s-ar fi finalizat. Este adesea utilizat în textele poetice grație acestei incertitudini cu valoare estetică. Imprefectul este , totodată, folosit și în relație cu modul condițional-optativ pentru că servește drept timp de reper.
Imperfectul are terminații specifice: -am, -ai, -a, -am, -ați, -au.
Conjugarea verbului „a face” la imperfect:
eu făceam
tu făceai
el făcea
ea făcea
noi făceam
voi făceați
ei făceau
ele făceau
III. Indicativul perfect compus
Este cel mai utilizat timp trecut în limba română. Exprimă o acțiune petrecută înaintea momentului vorbirii. Pentru fixarea distanței temporale pot fi utilizate circumstanțiale de timp ca repere.
Perfectul compus se formează cu ajutorul formelor verbului auxiliar „a avea”: am, ai, a, am, ați, au; acestea se antepun formei de participiu neacordat a verbului de conjugat, despărțindu-se prin blanc.
Verbul „a face” la perfect compus:
eu am făcut
tu ai făcut
el a făcut
ea a făcut
noi am făcut
voi ați făcut
ei au făcut
ele au făcut
III. Indicativul perfect simplu:
Este un timp trecut mai rar utilizat astăzi. Acesta se întâlnește ca timp al povestirii în texte narative (în mod special formele de persoana a III-a) ori în regiuni istorice precum Oltenia, anumite părți ale Crișanei și ale Banatului sau Maramureș. Utilizarea sa în limba standard este contraindicată.
Pentru conjugarea la perfect simplu, de regulă, se pornește de la forma de participiu (dacă acesta se încheie în „-t”, eliminăm „t-ul”/ dacă se termină în „s”, adăugăm un „e”) + terminațiile specifice: „-i”, „-și”, „ -”, „-răm”, „-răți”, „-ră”.
Verbul „a face” la perfect simplu:
eu făcui
tu făcuși
el făcu
ea făcu
noi făcurăm
voi făcurăți
ei făcură
ele făcură
Atenție! Există și verbe care fac excepție, neformându-și tema de participiu prin metodele de mai sus. Astfel de verbe sunt și „a fi” (fui, fuși, fu etc.) sau „a da” (dădui, dăduși, dădu etc.).
IV. Indicativul mai-mult-ca-perfect:
Prezintă un moment trecut, petrecut înaintea unui alt moment trecut; este considerat un timp relativ, deoarece se raportează la un alt reper. Acesta reprezintă cel mai îndepărtat timp trecut, fiind utilizat pentru expunerea unor evenimente petrecute cu mult timp în urmă. Grafierea sa, conform normelor actuale, se realizează întotdeauna cu cratime (mai-mult-ca-perfect).
Pentru conjugarea la mai-mult-ca-perfect se pleacă de la aceeași formă de participiu (vezi perfectul simplu), unde se adaugă sufixul gramatical „-se-”, acesta fiind succedat de terminațiile: „-m”, „-și”, „-”, „-răm”, „-răți”, „-ră”.
Verbul „a face” la mai-mult-ca-perfect:
eu făcusem
tu făcuseși
el făcuse
ea făcuse
noi făcuserăm
voi făcuserăți
ei făcuseră
ele făcuseră
V. Indicativul viitor standard
Prezintă o acțiune despre care se crede că se va petrece într-un moment posterior vorbirii. În cazul viitorului standard, vom discuta despre două categorii separate.
A. Viitorul standard propriu-zis (literar): se formează cu ajutorul auxiliarului a vrea / a voi. Formele auxiliarului sunt: voi, vei, va, vom, veți, vor. Acestor forme li se adaugă infinitivul verbului de conjugat.
Pentru verbul „a face”:
eu voi face
tu vei face
el va face
ea va face
noi vom face
voi veți face
ei vor face
ele vor face
B. Viitorul standard vorbit (colocvial): specific mai degrabă limbii vorbite: se poate obține în două feluri:
- pornind de la verbul auxiliar „a avea” cu forma fixă invariabilă „o” (pentru toate persoanle și numerele) + forma de conjunctiv a verbului;
- cu ajutorul auxiliarului „ a avea” cu forme omonime conjugării la indicativ, prezent: am, ai, are, avem, aveți, au + forma de conjunctiv a verbului;
Să vedem conjugarea verbului „a face” pentru cele două situații:
1.
eu o să fac
tu o să faci
el o să facă
ea o să facă
noi o să facem
voi o să faceți
ei o să facă
ele o să facă
2.
eu am să fac
tu ai să faci
el are să facă
ea are să facă
noi avem să facem
voi aveți să faceți
ei au să facă
ele au să facă
Atenție! Viitorul standard cu forme vorbite / colocviale nu trebuie confundat cu viitorul popular. Acesta din urmă prezintă forme arhaice și regionale. Forme precum „oi face”, „îi face”, „a face”, „om face”, „îți face”, „or face” (dar și alte variații) sunt utilizate în anumite regiuni, însă nu sunt conforme cu limba standard actuală.
VI. Viitorul anterior: exprimă o acțiune viitoare, petrecută înaintea unei alte acțiuni viitoare. Este, de asemenea, un timp relativ, întrucât se raportează atât la momentul prezent, cât și la un moment viitor. Viitorul anterior trebuie utilizat în relație cu un alt eveniment. Spre exemplu: „Vom fi terminat deja cartea când vei ajunge tu în Cluj.”. Pentru conjugarea la viitor anterior se vor utiliza aceleași forme ale auxiliarului „a vrea” / „a voi” (voi, vei, va, vom, veți, vor) + verbul auxiliar „a fi” cu forma invariabilă „fi” + participiul neacordat al verbului de conjugat.
Verbul „a face” la viitor anterior:
eu voi fi făcut
tu vei fi făcut
el va fi făcut
ea va fi făcut
noi vom fi făcut
voi veți fi făcut
ei vor fi făcut
ele vor fi făcut
VIII. Viitorul în trecut: este un timp verbal relativ nou în programa școlară. Acesta se referă la o acțiune exprimată în trecut, dar viitoare față de un alt moment trecut. Vom utiliza acest timp, de asemenea, în relație cu alte evenimente. Spre exemplu: „În acel moment aveam să înțeleg mai bine ce se petrece.”. Pentru conjugarea la indicativ viitor în trecut vom utiliza auxiliarul „a avea” (cu formele sale de indicativ, imperfect): aveam, aveai, avea, aveam, aveați, aveau + conjunctivul prezent al verbului de conjugat.
Verbul „a face” conjugat la indicativ, viitor în trecut:
eu aveam să fac
tu aveai să faci
el avea să facă
ea avea să facă
noi aveam să facem
voi aveați să faceți
ei aveau să facă
ele aveau să facă
Aprecierea ta înseamnă un plus de motivație pentru noi!
Încearcă și cursurile noastre! 
Alte sugestii pentru tine:
Moduri și timpuri verbale: exerciții (30 de cerințe)
Rezolvarea subiectului Evaluării Naționale (25 iunie 2024)
Derivarea: definiție, clasificări, dificultăți + fișă de lucru PDF
Construcțiile morfosintactice: cerință la Evaluarea Națională
Testele de antrenament pentru Evaluarea Națională (2022 – 2025)
Completiva directă: fișă de lucru PDF pentru clasa a VIII-a
Completiva indirectă: fișă de lucru PDF pentru clasa a VIII-a