Iona de Marin Sorescu
Teatrul modern renunță adesea la distincțiile dintre specii: dacă dramaturgia tradițională distingea clar speciile (comedie, dramă, tragedie), modernitatea va topi aceste concepte, apărând astfel obiecte hibride, care depășesc rigorile clasice: teatrul absurdului, spre exemplu, ori tragi-comedia, teatrul-parabolă, inserții lirice, valorificarea ori reinterpretarea miturilor, teatrul de idei etc..
Iona de Marin Sorescu va fi publicată în 1968, în revista Luceafărul, fiind inclusă ulterior în trilogia cu nume simbolic: Setea muntelui de sare (alături de Matca și Paracliserul).
Tema piesei lui Marin Sorescu este singurătatea, frământarea individului în efortul de găsire a sinelui, ezitarea de a-și asuma conștient drumul în viață. Tensiunea conflictuală evoluează progresiv, culminând cu o moarte inițiatică.
În ceea ce privește titlul: se face referire la mitul biblic al lui Iona, un proroc revoltat, care se întoarce la calea sa duă trei zile de pocăință în burta unui chit. Pescarul Iona din textul lui Marin Sorescu nu are un destin similar, iar împăcarea cu un Dumnezeu este imposibilă pentru personajul modern – adevărata cale fiind, de fapt, sinele. Aici putem observa o caracteristică a neomodernismului: reinterpretarea mitului biblic al lui Iona.
În ceea ce privește încadrarea într-o specie, autorul o numește “tragedie în patru tablouri”, însă piesa depășește clasificările clasice, fiind o parabolă dramatică, alcătuită sub forma unui solilocviu (monolog), care cultivă alegoria și metafora.
Din punct de vedere structural, piesa este împărțită în patru tablouri. Fiecare dintre acestea ilustrează un context dinferit în care îl putem găsi pe eroul dramatic, Iona; prin indicațiile scenice, autorul ajută la clarificarea semnificațiilor simbolice și la caracterizarea personajului:
Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebărişi-şi răspunde, se comportă, tot timpul, ca şi când în scenă ar fi două personaje.
Se dedublează şi se „strânge”, după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţelescenice. Caracterul acesta „pliant” al individului trebuie jucat cu supleţe,
neostentativ. Dacă rolul va părea prea greu, ultimele două tablouri pot fi interpretate de alt actor.
Având de vedere că piesa reprezintă, în fond, o parabolă, nimic din ceea ce se întâmplă pe scenă nu trebuie interpretat în plan real: este vora despre o căutare a sinelui ilustrată prin fapte concrete (concretizarea abstractului este, de asemenea, o trăsătură a neomodernismului).
Primul tablou reprezintă începutul conflictului cu sinele. Miciul acvariu de lângă Iona reprezintă un avertisment asupra inconștienței cu care omul tratează situațiile-limită. Ignorarea realității propriu-zise și supunerea ca atare vor atrage un acvariu simbolic, o închisoare din care nu vom putea evada. Strigarea numelui reprezintă o primă fază a conștientizării pierderii sinelui: discuția cu sine despre sine la persoana a III-a creează ambiguitate:
Scena e împărţită în două. Jumătate din ea reprezintă o gură imensă de peşte. Cealaltă jumătate – apa, nişte cercuri făcute cu creta. Iona stă în gura peştelui,
nepăsător, cu năvodul aruncat peste cercurile de cretă. E întors cu spatele spre întunecimea din fundul gurii peştelui uriaş. Lângă el, un mic acvariu, în care dauveseli din coadă câţiva peştişori.[…]
– Numai că eu trebuie să strig. Să-l chem pe Iona.
– (Strigă.) Ionaaa!
– Nimic.
– (Strigă.) Să nu te prind pe-aici, auzi? Nu te mai ţine după mine, Iona!
Cel de-al doilea tablou în prezintă pe Iona înghițit de pește. Este vorba despre primul pește: continua încercare a lui Iona este de a-și demonstra sieși că este, de fapt liber, iar liberul arbitru l-a adus într-o asemenea situație.
Interiorul peştelui I. Bureţi, oscioare, alge, mizerie acvatică. Impresia că te afli pe fundul mării şi, în acelaşi timp, câteva elemente care să creeze impresia de pântece uriaş. Eventual, colţurile mai întunecoase ale scenei se pot mişca ritmic, „Închide” şi „deschide”: peştele mistuie. La început, scena e în semiobscuritate. În mijloc Iona în picioare, cu mâinile dibuind, năuc.
[…]
– Pot să merg unde vreau.
– Fac ce vreau. Vorbesc.
– Să vedem dacă pot să şi tac. Să-mi ţin gura. (Încearcă.)
– Nu mi-e frică. (Înlemneşte în mijlocul scenei; pauză.)
– Am auzit o poveste cu unul înghiţit de un chit.
– (Mirându-se.) Ei, nu mai spune, serios?
– Pescuia tot aşa, şi vine chitul cel mare şi „haţ!”, apoi, „gâl, gâl!” – şi gata!
În cel de-al treilea tablou îl avem pe Iona înghițit de al doilea pește. Relevantă în acest tablou este și imaginea morii de vânt care face o referință simbolică la donquijotism – refuzul de a lua contact cu realitatea: “se va feri tot timpul să nu nimerească între dinții ei de lemn”. Refuzul lui Iona de a se adapta realității propriu-zise este, de fapt, intriga acestui text. Moara de vânt – cum, de altfel, reprezenta un monstru în romanul lui Cervantes este un simbol al refuzului, al ignoranței.
Interiorul peştelui II. Decor asemănător, în mare, celui din tabloul anterior. Poate câtevaelemente în plus, spre a marca evoluţia. Iar într-o parte a scenei – important! – o mică moară de vânt. Poate să se învârtească. Atras de ea ca de un vârtej, Iona se va feri tot timpul să nu nimerească între dinţii ei de lemn
Tot în acest tablou își vor face apariția încă doi pescari: personaje care poartă o bârnă pe spate: o referință către mitul lui Sisif (și care denotă responsabilitatea fiecăruia de a-și trăi soarta, de a-și depăși condiția). În mitologia greacă, Sisif este blestemat de zei, având de împins în fiecare zi o piatră pe un munte. La sfârșitul zilei, piatra se rostogolea peste el și trebuia să facă din nou același lucru. Cei doi pescari refuză să participe la un dialog cu Iona:
– Doi e o cifră… (Intră Pescarul I şi Pescarul II, cu câte o bârnă-n spinare. Nu scot nici un cuvânt.)
– Patru! Suntem patru. (Se dă mai aproape de pescari, îi recunoaşte.)
– Şi voi? Dacă nu vă recunoşteam, credeam că…
– Ce mai faceţi? (Pescarul I şi Pescarul II se retrag într-un colţ al scenei şi rămân aşa, cu bârnele pe umeri. Iona îşi continua monologul.)
– Altfel, mai aveam puţin şi-nnebuneam. E strâmt aici, dar ai unde să-i pierzi minţile. Nu e prea greu.
Ultimul tablou ni-l prezintă pe Iona aflat în impas: realizează că oricât de multe burți de pește ar spinteca, peștele în care se află va mai fi înghițit de un pește și, practic, se află într-o infinitate de burți de pești. Aceste burți de pești sunt, de fapt, dificultățile omului, convențiile, obstacolele pe care le întâlnim în viața noastră. A le spinteca pur și simplu nu poate fi o rezolvare, pentru că o problemă atrage după sine o altă problemă: rezolvarea trebuie să vină din interior. În acest ultim tablou, Iona își conștientizează condiția, dându-și, finalmente, seama de ce proceda greșit spintecând burțile de pește.
– (Cu mâna streaşină la ochi.) Cum se numeau bătrânii aceia buni, care totveneau pe la noi când eram mic? Dar ceilalţi doi, bărbatul cel încruntat şi
femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa noastră şi care la începutnu arau aşa bătrâni? Cum se numea clădirea aceea în care-am învăţat eu?
Cum se numeau lucrurile pe care le-am învăţat eu? Ce nume purta povesteaaia cu patru picioare, pe care mâncam şi beam şi pe care am jucat de câtevaori? În fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semăna cu o roată roşie, şi se tot rostogolea numai într-o singură parte – cum se numea? Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată deani, pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu? (Pauză.)
– (Iluminat, deodată.) Iona.
– (Strigând.) Ionaaa!
– Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.
– Şi acum, dacă stau bine să mă gândesc, tot eu am avut dreptate. Am pornito bine. Dar drumul , el a greşit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă.
– (Strigă.) Iona, Ionaaa!… E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur.
– (Scoate cuţitul.) Gata, Iona? (Îşi spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină.
Gestul aparent suicidal din excipit reprezintă la nivel simbolic o moarte inițiatică. Omul a găsit calea, iar aceasta se află în sine. Aparent, spintecarea burților de pește nu putea fi o rezolvare, însă spintecarea – la nivel simbolic, căutarea – sinelui este rezolvarea. Metafora luminii din finalul textului susține caracterul alegoric și denotă cunoașterea care se realizează prin sine.
În concluzie, Iona aduce o înoire conceptului de teatru în literatura română: renunțarea la concretul istoric, situarea în afara timpului, rescrierea mitului biblic sunt doar câteva trăsături care fac din Iona o adevărată metaforă a existenței umane. După cum susținea și autorul: “eu sunt Iona”, cunoașterea și înțelegerea universulu înconjurător se realizează prin intermediul sinelui
Rezolvă testul online despre Iona de mai jos! Mult succes!
Cum ți s-a părut testul? Dacă ți-a plăcut, lasă-ne un feedback pe pagina noastră de Facebook!
Link către canalul nostru de YouTube:
Vezi și: