Către Galateea de Nichita Stănescu
Iată-ne ajunși și la Nichita Stănescu: După Mihai Eminescu și Tudor Arghezi, Nichita Stănescu este considerat al treilea mare inovator al limbajului poetic în literatura română.
Neomodernismul este curentul despre care vom discuta astăzi: un curent literar postbelic, conturat în jurul revistei Albatros, condusă de Geo Dumitrescu și editată pentru prima oară în 1941. Scriitorii neomoderniști pledau pentru ruperea de “spiritul veacului” și încercau să expună într-o manieră ludică, de joc, temele mari ale literaturii: iubirea, viața, moartea, trecerea timpului etc..
Să vedem câteva trăsături ale neomodernismului pe care le va cultiva Nichita Stănescu în creația sa:
-lupta sinelui cu sinele (confruntarea dintre creator și gânditor)
-redefinirea poeticului: apariția conceptului de `”necuvânt”
-reinterpretarea miturilor
-ironia, spiritul ludic
-prezența imaginilor artistice insolite (șocante)
-reprezentarea abstracțiilor în formă concretă
-ambiguitatea limbajului este împinsă uneori până la nonsens, absurd.
-cunoașterea deplină numai prin poezie, ca gest de participare la creație
Poezia Către Galateea de Nichita Stănescu este o artă poetică aparținând neomodernismului. Să revedem, înainte de toate, ce înseamnă o artă poetică (informație preluată din articolele despre Testament de Tudor Arghezi și Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga):
Conceptul de ars poetica nu este unul nou: acesta datează încă din Antichitatea latină, iar un reprezentativ poet în această direcție este Quintus Horatius Flaccus. Spre deosebire de conceptul de poetică (în genere, un text teoretic în proză), arta poetică este o operă literară în versuri (un manifest literar realizat prin mijloace poetice): altfel spus, o poezie
care vorbește despre poezie (ori o metapoezie, dacă preferați). Întâia utilizare a termenului îi revine lui Aristotel, în lucrarea Poetica. Lucrarea lui Horatius: Epistula ad Pisones (Scrisoarea/Epistola către pisoni) este prima din această tagmă: o operă literară în care autorul încearcă o definiție a creației literare, exprimându-și opinia despre raportul dintre creator și produs (poezie), precum și importanța operei literare în lume, în societate. Desigur că, în istoria literaturii universale, vom mai vedea astfel de manifestări, iar aici putem enumera câteva nume sonore, precum: Boileau, Verlaine, sau – mult mai târziu, dar la fel de relevanți – Ezra Pound ori Archibald MacLeish.
Poezia Către Galateea de Nichita Stănescu apare în anul 1965, în volumul Dreptul la timp, marcând trecerea spre un lirism interiorizat, reflexiv, specific celei de-a doua etape de creație stănesciană.
Către Galateea este o artă poetică deoarece, prin intermediul unor mijloace de expresivitate artistice, este redată concepția autorului despre poezie și despre rolul poetului în raport cu creația. Opera aparține curentului neomodernism prin răsturnarea relației creator-operă, prin ambiguitatea limbajului și prin reinterpretarea mitului lui Pygmalion.
Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea…
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.
Titlul Către Galateea este sugestiv pentru o artă poetică: este înfățișată relația dintre artist și operă, făcându-se aluzie la mitul antic al lui Pygmalion. Utilizarea prepoziției cu acuzativul “către” conferă discursului liric un caracter adresativ și epistolar (cum, de altfel, este și opera lui Horațiu Scrisoare către Pisoni). Acestă adresare îi este făcută, de data aceasta, poeziei în sine, pe care autorul o roagă să-l nască, să-l transforme într-un creator de frumos.
Mitul lui Pygmalion
Un talentat sculptor din Cipru, pe nume Pygmalion, creează sculptura unei femei – pe care el însuși o considera perfectă din toate punctele de vedere. Ajunge să venereze această creație, iar obsesia sa devine atât de puternică, încât zeița iubirii, Afrodita, hotărăște să îi însuflețească opera. Cei doi vor fi împreună și vor da naștere unui copil, pe care îl vor boteza Pathos (în greacă veche = suferință)
Nichita Stănescu reinterpretează mitul în sensul unei răsturnări de roluri: eului liric i se atribuie rolul de creator “nenăscut”, iar poezia devine Galateea: făptura perfectă. Poezia este prezentată sub forma unei rugăciuni, întrucât, în viziunea lui Nichita Stănescu, doar creația îl poate transforma pe om în poet, “născându-l”.
Lirismul este de tip subiectiv, realizându-se prin atitudinea poetică transmisă în mod direct, prin mărcile specifice al subiectivității: o alternare a discursului confesiv / contemplator cu cel adresativ: forme verbale și pronominale de persoana I și a II-a: meu – tău, naște-mă, mă rog la tine etc..
Din punct de vedere compozițional, poezia se divide în trei secvențe poetice, marcate prin organizarea în strofe. Fiecare dintre aceste strofe debutează cu forma de indicativ prezent, persoana I, singular a verbului “a ști” și se încheie cu forma de imperativ “naște-mă”. Simbolul rugăciunii, “genunchiul” reprezintă un motiv recurent, gestul adorației repetându-se gradat la nivelul fiecărei strofe.
Prima secvență lirică redă, prin enumerație, atributele operei “știute” de artist, reprezentate în forma concretă a femeii iubite: umbra, tăcerile, sânul, mersul, melancolia, inelul. Cunoașterea tuturor elementelor operei este patima eului, motivându-se astfel dorința de a deveni artist:
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.
Cea de-a doua secvență depășește concretul, palpabilul, artistul cunoscând și inefabilul operei, ceea ce nu este legat de planul existențial: după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea.... Atitudinea ludică în limbajul expresiv topește tot ceea ce înseamnă spațialitate și temporalitate, universul recreându-se după reguliele eului: “atât de departe, încât nu mai există aproape“, “atât de departe, încât nu mai are nici nume“. Metafora “genunchiul pietrelor” sugerează o altfel de relație între creator și creație – trecerea la comunicarea intimă. Totodată, utilizarea verbului “a îngâna” poate fi interpretată ambivalent: putem să ne referim simultan atât la verbul “a cânta”, cât și la verbul “a imita”: în acest context se face referință la mitul lui Orfeu (cel care, prin cântecul său – metonimie a creației lirice – a reușit să înduplece forțele divine). Abordarea sensului de “a imita” poate trimite spre concepția platoniciană asupra artei, însă, și aceasta, răsturnată. Dacă Platon vedea în artă o imitare a realității, la Nichita Stănescu, realitatea “îngână” poezia, remodelându-se după ea (o asemenea imagine întâlnim, de asemenea, și în Leoaică tânără, iubirea. Elementele naturii devin în Către Galateea, “umbre” ale artei: copacii, râurile, pietrele. Materia se va naște din operă, dobândind sens doar prin intermediul ei.
Ultima secvență poetică din Către Galateea îl prezintă pe creator drept suflet al artei “bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi”. Opera naște un univers propriu prin intermediul artistului care are harul cunoașterii și se oferă model al lumii, umanizând-o. Relația dintre cele două instanțe: artifex și ars este una de complementaritate totală, neexistând niciuna fără cealaltă: fapt pentru care existența creatorului este condiționată de existența operei sale. În ultima secvență poetică, verbul la imperativ “naște-mă” se repetă de două ori – dorința de a se materializa prin intermediul operei sale fiind și mai accentuată ca la început.
În concluzie, Către Galateea de Nichita Stănescu este o artă poetică neomodernistă prin: abordarea ludică a problematicii, prin reinterpretarea mitului antic al lui Pygmalion, prin definirea poeticului ca mijloc de cunoaștere absolută.
Încearcă și testul despre Către Galateea! Mult succes!
Cum ți s-a părut testul despre Către Galateea? Așteptăm un feedback pe pagina noastră de Facebook!
Link către canalul nostru de YouTube:
Dacă ți-a plăcut articolul despre Către Galateea, s-ar putea să te intereseze și:
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga: particularități de construcție ale unui text poetic interbelic
„Iona” de Marin Sorescu: particularități de construcție ale unui text dramatic neomodernist
„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă: particularități de construcție ale unui basm cult