Textul Liric: Expresivitate, Secvență Poetică, Temă, Motiv

Desigur că nu putem vorbi despre textul liric, fără să pătrundem puțin în etimologia termenului. Termenii liric și lirism provin din latinescul lyra (preluat din greaca veche) – acesta era instrumentul preferat al lui Apollo, zeul soarelui și al luminii, dar și protector al artelor. Să nu uităm că, la origini, poezia era asociată cu muzica, aceasta cântându-se, iar mai apoi recitându-se. Chiar dacă versificația antichității nu dispunea de aceleași repere pe care le întâlnim astăzi în poezie, existau încă de pe atunci câteva forme pentru care se opta: iar aici putem vorbi despre piciorul metric specific care avea o muzicalitate aparte (de exemplu hexametrul dactilic sau versul adonic). Poezia avea la început valențe sacre, fiind acompaniată și de instrumente muzicale, iar prin poezie se putea înțelege mult mai mult decât în prezent: prețioasele epopei, piesele de teatru și alte texte cu această calitate estetică.

Termenul de poezie, identificată cu lirismul, provine tot dintr-un cuvânt grecesc: poiesis “creație”: înotdeauna constrânsă de anumite reguli formale: vers, strofă, picior metric, măsură, ritm – în prezent, putem vorbi despre o liberatate totală a formei, existând creații lirice în proză, spre exemplu.

Ceea ce a caracterizat dintotdeauna liricul ca direcție, fie că vorbim despre Antichitate sau alte perioade relavante în dezvoltarea sa, a fost finalitatea acestuia: acela de a transmite, prin intermediul unor obiecte ale esteticului (exprimări expresive, jocuri de cuvinte, monolog liric), sentimente puternice consumatorului (fie că acesta era un cititor sau un spectator).

Eul liric: cine este el?

Termenul de “eu” provine chiar din pronumele personal de persoana I (forma de nominativ), moștenit din latinescul ego. Desigur că suntem deja obișnuiți cu definiția acestui concept, auzind-o adesea la orele de limba și literatura română. Practic, această “ființă” este creația autorului menită să îi transmită cititorului mesajul, emoțiile. Scopul acestei entități este acela de a crea o relație directă cu cel care receptează textul. Nu putem pune semnul egalității între autor și eu liric din câteva considerente destul de clare: autorul nu se află în persoană atunci când cititorul lecturează, cititorul își recreează singur această voce atunci când citește textul de fiecare dată; teoretic, eul liric este creația autorului și a cititorului simultan, întrucât vocea nu poate fi creată doar de unul dintre aceste două elemente-cheie ale textului. Vom rămâne la definiția simplă, susținând că eul liric reprezintă o instanță a textului liric care are ca scop captarea, emoționarea cititorlui. Acesta poate fi identificat într-un text liric prin mărcile sale specifice de persoana I (lirism confesiv) sau persoana a II-a (lirism adresat).

Tema textului liric

În termeni simpli, tema reprezintă aspectul de viață reflectat în textul literar sau – mai putem spune – ideea centrală în jurul căreia se încheagă conținutul textului. Deși temele sunt similare (ori chiar aceleași), dacă privim panoramic textele literare (iubire, natură, trecerea timpului, viața, moartea etc.), fiecare autor are o perspectivă unică, originală din care privește aceste mari “probleme” ale vieții. Sigur că aici mai putem adăuga și curentul literar, care influențează categoric modul de gândire al epocii (contextul social, politic, istoric etc.).

Într-o operă literară pot apărea mai multe teme literare: una dintre acestea va fi centrală, iar celelalte secundare – completând, într-o măsură sau alta, tema centrală prin elemente auxiliare (cum, spre exemplu, în textele lirice ale lui Eminescu, elementele de natură pot servi drept protectoare ale iubirii).

Motivele literare

Pentru realizarea temei, sunt necesare și motivele literare – unități minimale ale textului liric din care se constituie opera propriu-zisă. Motivele pot fi recunoscute, mai ales prin faptul că sunt recurente: sunt întâlnite în mai multe opere ale aceluiași autor sau chiar la autori diferiți. Motivul literar consistă într-o idee, un simbol, o imagine care contribuie la coagularea temei și la realizarea mesajului artistic.

De regulă, putem vorbi despre câteva motive literare specifice temei. Vă voi da câteva exemple aici, însă acestea nu sunt întotdeauna bătute în cuie – sunt doar câteva repere! Pentru tema iubirii, putem avea motive precum: buzele, inima, dorul, ochii, apusul, marea, florile, lacrimile etc.; pentru tema naturii: vântul, ploaia, zăpada (neaua), gerul, fulgerul, marea, râul, codrul (pădurea) etc.; pentru timp: ceasul, clipa, moartea, clopotul, clepsidra etc.. Desigur că, acestea sunt doar câteva repere, nu reguli generale de identificare a motivelor; cu toate acestea, ca să aducem și mai multă lumină, putem nota motivele literare drept cuvinte-cheie cu valoare expresivă – capabile să definească, în linii mari, tema (pot fi chiar cuvinte din câmpul semantic al temei).

Secvența poetică – la ce se referă?

Când vorbim despre secvența poetică, ne referim la cea mai mică unitate de compoziție din structura textului liric. Practic, secvența poetică reprezintă un fragment al textului care înglobează o succesiune de imagini artistice cu semnificație unitară – este transmisă o singură idee poetică și are o relativă autonomie în cadrul textulu. Împreună, totalitatea secvențelor poetice constituie întreg discursul liric, fiind bine conectate între ele și complementare. Nu vorbim despre delimitări clare, atunci când identificăm secvențele unui text liric. O secvență poate fi alcătuită dintr-un vers sau din câteva strofe la un loc: o vom identifica prin faptul că acel ansamblu de versuri constituie un singur mesaj, o singură idee transmisă către cititor.

Expresivitatea

Desigur că textul liric este și expresiv! Să privim mai îndeaproape ce înseamnă expresivitate textuală și cum influențează ea transmiterea mesajului! Limbajul poetic are ca scop realizarea unui efect artistic și estetic pentru a sensibiliza cititorului. Astfel că autorul va recurge la anumite resurse stilistice ale limbii pentru a valorifica la potențial maxim intensitatea mesajului: de asemenea, limbajul poetului nu se limitează la un simplu și banal registru: arhaic, popular, regional, cult; poezia poate utiliza orice registru sau le poate îmbina pentru a-și atinge țelurile. Sunt, totuși, câteva caracteristici comune ale textelor lirice, pe care le putem identifica în majoritatea operelor: sugestia, reflexivitatea, expresivitatea și uneori ambiguitatea.

Capacitatea limbajului de a transmite un mesaj artistic într-un stil unic, inedit, diferit de limbajul comun (limba standard) poartă numele de expresivitate. Unicitatea stilului pornește chiar de la autor, care alege să “se joace” cu cuvintele și uneori chiar să le utilizeze cu sensuri total neobișnuite, neașteptate. Să nu uităm totuși că textul literar per se îmbină armonios sensul propriu cu cel figurat pentru a-și lărgi orizonturile de exprimare.

Ce înțelegem noi prin expresivitate? Totalitatea tehnicilor și artificilor la care recurge autorul (totalitatea abaterilor de la firesc) pentru a-și intensifica mesajul: utilizarea sensului figurat în tandem cu sensul propriu creează o suită de figuri de stil, care mai apoi vor deveni imagini artistice și vor creiona un univers liric inedit. Despre imaginile artistice și figurile de stil găsiți pe site-ul nostru articole utile! (click).

Despre prozodie și despre structura textului liric, puteți consulta următorul articol: