Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă
Vom porni în odiseea noastră de la un citat de-ale lui George Călinescu: „Basmul este […] o oglindire a vieții în moduri fabuloase” – întrucât, indiferent de natura fantastică a acestei specii, ea redă, în mod metaforic viața propriu-zisă, realitatea pe care o cunoaștem cu toții.
În literatura română, distingem, înainte de toate, două tipuri de basm: popular și cult. Haideți să revedem basmul popular, iar mai apoi vom vedea cum a evoluat basmul cult de la acesta.
Basmul popular este o specie a genului epic, în proză, de întindere medie, în care întâmplările reale se contopesc cu cele supranaturale, pe fondul confruntării dintre bine și rău, din care binele reiese învingător;
Trăsături:
- Tema oricărui basm este lupta dintre bine și rău, victoria aparținând întotdeauna reprezentanților binelui.
- Elementele realului se împletesc cu cele ale supranaturalului (ale fabulosului)
- Personajele pot prezenta atât caracteristici reale, cât și supranaturale;
- Pot fi prezente animalele fabuloase (creaturile supranaturale sau creaturi obișnuite cu puteri supranaturale)
- Prezența obiectelor (licori, poțiuni, arme) miraculoase
- Timpul și spațiul nu sunt precizate nicodată concret. Este vorba despre un timp și un spațiu mitic (illo tempore), atemporal
- Acțiunea se poate desfășura atât pe tărâmul nostru (cel cunoscut), cât și pe tărâmul celălalt (cel necunoscut)
- Apar numerele magice: 3, 7, 9 etc..
- Există formule de incipit (de ex: “A fost odată”), mediane (de ex: “Și se luptară zi de vară până-n seară”) și finale (de ex: “Si-am încălecat pe-o căpșună și v-am spus o mare minciună”)
- Deznodământul basmului este, de regulă, unul fericit
- Prezența motivelor literare specifice: împăratul fără moștenitori, dorul de părinți, mezinul, frăția de cruce, probele, labirintul, demascarea răufăcătorului etc..
- Întrucât aparține literaturii populare, autorul va fi unul anonim (necunoscut)
- Caracterul colectiv al operei (la crearea și publicarea basmului au contribuit mai multe persoane)
- Cultivarea antitezei (de regulă dintre erou și antagonist): procedeu stilistic care constă în proiectarea a două entități sau elemente aflate în relație de opoziție, cu scopul de a evidenția diferențele dintre acestea
- Prezența formelor lexicale neliterare (regionalisme/arhaisme) specifice limbajului popular.
- Personajele se pot metamorfoza (transforma) în diverse creaturi în lupta lor cu răul (sau cu binele)Trăsăturile anumitor personaje pot fi exagerate (hiperbolizate)
- Se urmărește procesul maturizării eroului, prin diverse probe pe care acesta trebuie să le depășească
Basmul cult depășește rigorile clasice al basmului popular: în primul rând, avem de-a face cu un text scris (nu cules) în care autorul reorganizează elementele stereotipice conform unei viziuni proprii, originale. Basmul cult conservă basmul popular, mai ales în stil, motive literare, structură, dar îl actualizează sub egida miraculosului.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, scris de Ion Creangă – publicat în revista junimistă Convorbiri literare, în anul 1877. Vorbim despre o specie narativă amplă, cu numeroase personaje încărcate simbolic, cu o acțiune care implică fabulosul.
Din punct de vedere tematic, opera urmărește conflictul dintre bine și rău – încheiat cu victoria binelui (tematică specifică basmului). De asemenea, întâlnim și motive literare specifice: mezinul, călătoria inițiatică, sarcinile eroului, demascarea răufăcătorului, labirintul, pedeapsa, căsătoria.
Clișeele compoziționale sunt, de asemenea, relevante, atunci când ne referim la basm. Formula de incipit: “Amu cică era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori” deschide acțiunea și conferă intriga textului. Sunt prezente, totodată, și formule mediane, precum: “Și merg ei o zi, merg două, și merg patruzeci și nouă, până ce de la o vreme le intră calea în codru” sau “Și mai merge el cât merge”. Textul se încheie prin excipitul (finalul): “Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”.
În ceea ce privește construcția personajelor, aici putem vorbi despre trăsături ale realismului: eroul și anti-eroul sunt personaje neînzestrate cu trăsături supranaturale: dacă tipologia lui “Făt-Frumos” din basmele populare a obișnuit cititorii cu niște eroi suprapotenți, personajele centrale din Povestea lui Harap-Alb sunt oameni obișnuiți care dau dovadă atât de calități (firești, desigur), cât și de defecte. Harap-Alb nu are puteri supranaturale și nici măcar însușiri deosebite (vitejie, dârzănie, istețime) – acestea vor fi valori pe care le va dobândi în timp – întrucât basmul, prin construcția sa, are un caracter de bildungsroman și urmărește evoluția și maturizarea eroului. Spânul nu este doar o întruchipare pură a răului – el ocupă un rol deosebit de important în educația tânărului, având poziția de mentor. Calul năzdrăvan nu-l va ucide înainte ca eroul să își învețe lecția.
Un rol deosebit în construcția și depășirea conflictelor (și a probelor) din Povestea lui Harap-Alb îl au persoajele ajutătoare. Numite adjuvanți, acetea sunt ființe cu puteri supranaturale care ajută la potențarea procesului educativ al tânărului erou: Sfânta Duminică este cea care-l îndrumă pe tânăr în vederea depășirii probelor, calul năzdrăvan – o animal psihopomp- capabil să vorbească și să zboare, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, cele cinci făpturi himerice (Ochilă, Flămânzilă, Setilă, Gerilă și Păsări-Lăți-Lungilă) sunt de asemenea responsabile în a-l ajuta pe erou să depășească probele. Lui Harap-Alb îi este testată inteligența, strategia: de a ști cum să gestioneze defectele celor cinci în așa fel încât ele să devină calități.
Oralitatea stilului îi este, de asemenea, specifică lui Creangă: aceata stilului este întreținută printr-o suită de expresii tipice: Că altă, ce pot să zic?, Mă rog, foc de ger era: ce să vă spun mai mult!, De-ar ști omul ce-ar păți, / Dinainte s-ar păzi!”, “pornesc teleap-teleap”, „Da-i cu cinstea să piară rușinea”. Se poate remarca, de asmenea, și ironia – care conferă oralitate stilului: “Doar unu-i împăratul Roș, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită și milostivenia lui cea neauzită” sau “să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”.
Referitor la titlul basmului: asocierea “Harap-Alb” reprezintă o construcție oximoronică, surprinzând, în primul rând ironia. Substantivul “harap” se referă la o slugă de culoare, în timp ce adjectivul “alb” surprinde, pe de-o parte culoarea pielii, pe de altă parte originea nobilă a tânărului fecior de crai.
Un episod relevant pentru ilustrarea temei și a viziunii despre lume poate fi considerat cel al coborârii în fântână. În mod simbolic, acest gest denotă acceptarea condiției și renașterea. Tânărul fecior de crai încă nu era pregătit pentru a domni un imperiu, fapt pentru care se lasă păcălit de Spân. Acesta este “botezat” cu numele de Harap-Alb și trebuie să treacă peste o suită de probe pentru a-și atinge potențialul maxim.
Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului și se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla. Și cum sta și el acolo de se răcorea, Spânul face tranc! capacul pe gura fântânii, apoi se suie deasupra lui și zice cu glas răutăcios:
— Alelei! fecior de om viclean ce te găsești; tocmai de ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat. Ei, că bine mi te-am căptușit! Acum să-mi spui tu cine ești, de unde vii și încotro te duci, că, de nu, acolo îți putrezesc ciolanele!
Un alt episod semnificativ pentru ilustrarea tematicii basmului Povestea lui Harap-Alb este scena finală, a morții și a resurecției eroului. După ce Spânul îl decapitează pe erou, iar calul năzdrăvan își va răzbuna stăpânul, fiica Împăratului Roș îl va înconjura de trei ori (vezi numărul magic 3) cu smicele de măr dulce, îi va da apă moartă, pentru a opri sângerarea și apă vie pentru a-l trezi la viață. Această moarte este una care, în plan simbolic, reprezintă o renaștere. Era necesară o astfel de moarte, pentru ca procesul maturizării să fie complet.
— Pân-aici, Spânule! Și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului, și apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf și pulbere. Iară fata împăratului Roș, în vălmășagul acesta, repede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să stea sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie, și atunci Harap-Alb îndată învie și, ștergându-se cu mâna pe la ochi, zice suspinând:
— Ei, da’ din greu mai adormisem! — Dormeai tu mult și bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata împăratului Roș, sărutându-l cu drag și dându-i iar paloșul în stăpânire.
În concluzie, Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este un basm cult prin reflectarea concepției autorului asupra lumii, prin umanizarea fantasticului, prin individualizarea personajelor, prin depășirea tiparului clasic al basmului popular. Creangă reușește, prin Povestea lui Harap-Alb, să surprindă mentalitatea vremii prin personajele sale simbolice; eroul lui Creangă nu este un atotputernic, un stereotip al eroului de basm, ci este uman prin stângăciile și naivitatea sa. Tânărul fecior de crai trebuie să-și depășească întâi condiția psihică, iar mai apoi va fi capabil și demn să devină împărat.
Rezolvă și testul despre Povestea lui Harap-Alb. Mult succes!
Cum ți se pare testul despre Povestea lui Harap-Alb? Lasă-ne un feedback pe pagina noastră de Facebook!
Link către canalul nostru de YouTube:
Vezi și: