“Mi”, “m-i” sau “mi-i”?

Ce să fie, ce să fie? Răspuns: „a treia notă muzicală din gama Do major”! Felicitări, 100 de puncte!

Din păcate, nu ăsta e necazul nostru. Dacă „mi” ar fi doar atât, am dormi liniștiți și nu ne-am mai face griji cu privire la cratime și alte invenții d-astea: mi, m-i sau mi-i?

„Mi rău”, „mi dor” sau „mi sete” etc. – astea sunt necazurile noastre. Să vă explic și de ce…

„Mi” ăsta e un pronume personal de dativ (răspunde deci la banala întrebare „cui?”) [Cui? Mie, îmi, mi] – persoana I, numărul singular.

Expresiile impersonale de tipul: „a-ți fi rău”, „a-ți fi sete”, „a-ți fi (orice vrei tu îți poate fi)”, dacă ne uităm mai atent la ele, au în componență un „fi” (adică verbul „a fi”).

Spunând „mi sete” excludem total prezența lui „fi”, adică a verbului. Știm de la „doamna” că o propoziție trebuie să aibă neapărat un verb, deci nu avem voie așa ceva.

Să continuăm deci,

Mi- + verbul „a fi”+ sete, foame, dor, lene etc..

Acesta poate fi un „este” (cu varianta lui scurtă „e” sau cu varianta colocvială „i”)

Deci: „Mi-i sete”, „Mi-este este” sau „Mi-e sete” (cu cratimă pentru că avem două cuvinte diferite; varianta „mie sete” nu are ce căuta acolo, evident)

Nota Bene!

O exprimare îngrijită / literară arată cam așa, totuși:

Îmi este sete / îmi este foame / îmi este dor.

 

Reținem, în concluzie:

Corecte:

Îmi este foame / Mi-e foame /  Mi-este foame / Mi-i foame.

Nota Mi urmează după Re și este urmată de Fa.

Greșite:

Mie dor / M-ie dor / Mi foame și alte „Mi-nuni” de tipul ăsta.

*Aceeași situație și cu alte persoane: ți, i, ni, vi, li