Ion de Liviu Rebreanu
Începem în forță acest articol, cu un citat din Eugen Lovinescu, din Istoria literaturii române contemporane: „Ion e cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române și cum procesul firesc al epicei este spre obiectivare, poate fi pus pe treapta ultimă a scării evolutive”.
Vorbim astăzi despre una dintre cele mai importante opere epice ale perioadei interbelice. Practic, prin acest roman, literatura română va lua o cu totul altă întorsătură și vom avea de a face, după 1920, cu o suită de creații valoroase, influențate de marea literatură europeană.
Publicat în anul 1920, romanul Ion de Liviu Rebreanu (primul său roman, de altfel) reprezintă o capodoperă care înfățișează viața rurală românească, fără a o idiliza în stil semănătorist. Seva romanului se află în două nuvele de-ale autorului: Zestrea și Rușinea.
Avem de a face cu un roman realist obiectiv, cu tematică socială și cu valențe rurale. Nicolae Manolescu încadrează, în opera sa, Arca lui Noe, acest text în tipologia romanului doric.
Narațiunea realist-obiectivă are o perspectivă la persoana a III-a, „dindărăt”, fără implicații afective din partea naratorului. Avem de-a face cu un narator omniscient, omniprezent și omnipotent, cunoscându-și în totalitate personajele și dirijându-le evoluția într-un mod demiurgic. Acțiunile desfășurate sunt verosimile, iar efectul asupra cititorului este acela de veridicitate, de autenticitate.
Din punct de vedere tematic, textul expune problematica pământului, în contextul societății ardelenești românești de la începutul secolului al XX-lea. Caracterul monografic al romanului conferă o perspectivă panoramică asupra mentalității, asupra rețelelor sociale specifice ruralității ardelenești, asupra obiceiurilor și tradițiilor. Totodată, de menționat este și faptul că tema centrală este dublată de tema iubirii: o plasare simbolică a eroului eponim între Eros și Thanatos. Cele două femei din viața personajului principal, Ana și Florica, sunt conturate antitetic, dar putem vorbi și despre o complementaritate, totodată. Ana reprezintă averea, în timp ce Florica este simbolul iubirii. Ceea ce încearcă, finalmente, personajul principal este a le obține pe ambele, însă acest lucru se va dovedi a-i fi imposibil, fapt pentru care sfârșește dramatic.
Un alt element de compoziție relevant pentru romanul Ion îl reprezintă simetria incipitului cu finalul: aceasta se realizează prin descrierea drumului care intră (în incipit) și iese (în final/excipit) din satul Pripas:
Din șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul ba în dreapta, ba în stânga, până la Cluj și chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu șindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovița și aleargă spre Bistrița, unde se pierde în cealaltă șosea națională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului.
Lăsând Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii Domnești, și poposind puțin la Cișmeaua Mortului, unde picură veșnic apă de izvor răcoritoare, apoi cotește brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.
[…]
Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și fără început…
CELOR MULȚI UMILI!
Pasajul descriptiv inițial conferă câteva detalii toponimice reale, introduce cititorul în specificul vieții ardelenești de la începul secolului XX. Pasajul final reia succint această descriere, delimitând drumul care iese din sat. În cheie simbolică, aceste elemente au rolul de a marca acțiunea închisă, sfârșitul unor destine.
Relevantă este și descrierea carea apare la începutul romanului, chiar înainte ca autorul să înceapă descrierea satului Pripas:
La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare. Suflă o adiere ușoară și Hristos își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii și înnegrit de vremuri.
Acest „Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare” anticipează destinul tragic al personajelor: pierderea principiilor morale și îndepărtarea de dreapta-credință: elemente esențiale omului arhaic.
Din punct de vedere compozițional, romanul Ion se împarte în două părți: Glasul pamântului și Glasul iubirii; în total, se compune din 13 capitole – număr simbolic nefast: Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Rușinea, Nunta, Vasile, Copilul, Sărutarea, Ștreangul, Blestemul, George, Sfârșitul: denumiri simple și concrete ale tematicii fiecărui capitol, având caracter anticipativ.
Tehnica planurilor paralele este, de asemenea, relevantă: se prezintă alternativ viața țărănimii și a intelectualității rurale. Trecerea de la un plan la altul se realizează prin alternanță, iar succesiunea acestora este redată prin înlănțuire. Ion este reprezentantul țărănimii, iar familia Herdelea ocupă un loc central în ceea ce privește intelectualitatea rurală.
La nivel microtextual, se utilizează tehnica contrapunctului: aceleași teme sunt prezentate din diferite perspective: spre exemplu, nunta țărănească a Anei cu Ion corespunde, în planul intelectualității, cu nunta Laurei; conflictul lui Ion cu Vasile Baciu este transpus în planul intelectualității prin polemicile dintre Zaharia Herdelea și preotul satului.
Conflictul central al romanului se concentrează asupra luptei pentru pământ în satul tradițional: posesiunea averii condiționează respectul într-o asemenea epocă. Drama lui Ion este aceea a țăranului sărac. Mândria și orgoliul îl vor face să obțină pământul cu orice preț: o va lăsa însărcinată pe Ana, deși n-o iubește, dar după ce va obține averea dorită, va tânji după cealaltă dorință a sa: iubirea. Conflictul social, între Ion și Vasile Baciu este dublat de cel interior: între Glasul pământului și glasul iubirii. Acest fetișism care atinge un grad superlativ – mai ales în secvența în care Ion va pupa, la propriu, pământul – îl face pe Ion capabil de orice.
O secvență semnificativă pentru tematica acestui roman o presupune hora descrisă la început: rolul horei în viața comunității sătești este acela de a asigura o coeziune socială. Hora facilitează întemeierea de noi familii, încurajând tinerii să se cunoască mai bine și astfel să se creeze noi relații. Așa se explică de ce la horă participă doar tinerii. În această secvență putem observa foarte bine cum Ion, deși o place pe Florica, o va lua pe Ana la joc. Venirea lui Vasile Baciu de la cârciumă și confruntarea verbală cu Ion („hoț” și „tâlhar”) reprezintă, de facto, intriga textului, oferind deja cititorului indicii despre scopurile și intențiile lui Ion:
— Ce ți-am spus eu ție, sărăntocule, ai? urlă, apropiindu-se mereu, Vasile Baciu, pe care liniștea lui Ion îl întărâta mai rău.
Flăcăul primi ocara ca o lovitură de cuțit. O scăpărare furioasă îi țâșni din ochii negri, lucitori ca două mărgele vii. Răspunse cu o voce puțin tremurătoare, dar batjocoritoare:
— Ce-s eu, sluga dumitale, să-mi poruncești?
— Am să-ți poruncesc, tâlharule, și dacă nu asculți de vorbă, am să te umplu de sânge! răcni țăranul aprins de mânie până în măduva oaselor, aruncându-se la el.Acum Ion se opri, încleștă pumnii și strigă înăbușit, parcă ar fi căutat să se stăpânească:
— Să nu dai, bade Vasile, că… Să nu dai!… Să nu dai!… Câțiva bărbați și flăcăi se zvârliră la Vasile, ostoindu-l. Ion stătea neclintit, ca un lemn, doar inima îi sfărâma coastele ca un ciocan înfierbântat. Dintru-ntâi se gândise să-l lase în plata Domnului, că-i beat și e tatăl Anuței… Dar când l-a suduit și s-a apropiat să-l lovească și-a pierdut cumpătul. Îi clocotea tot sângele și parcă aștepta înadins să-l atingă barem cu un deget, ca să-l poată apoi sfârteca în bucățele, mai ales că la spatele lui văzuse pe George care privea disprețuitor și mulțumit.
O altă secvență relevantă pentru tematica textului este moartea lui Ion: întrucât George urma să plece la pădure, Ion s-a gândit să-i facă o vizită Floricăi. Cu toate acestea, George l-a surprins pe Ion, ucigându-l cu o sapă: în mod simbolic, cea mai puternică dorință i-a atras sfârșitul, fiind ucis cu un instrument al muncii pământului.
Când atinse zăvorul, îi trăsni prin creieri că nu poate ieși afară cu mâna goală. Se gândi să ia toporul, dar își aduse aminte că toporul l-a lăsat în car. Tot atunci își mai aminti că în colțul tinzii, după ușă, trebuie să fie sapa cea nouă pe care a cumpărat-o joia trecută în Armadia și căreia numai ieri i-a pus coadă. Încet, să nu se împiedice de Savista și s-o scoale, pipăi în ungher și o găsi… Pe urmă deschise ușa și păși pe prispă cu sapa în dreapta. Vru să izbească îndată, dar nu văzu nimic de întuneric… Zise aspru și tare:
— Cine-i?… Cine-i? Un vânt rece se porni deodată, deșteptat parcă de glasul omului, fâșăind trist prin frunzele pomilor și trântind poarta ogrăzii, care rămăsese crăpată. Atunci George prinse în marginea grădiniței din fața casei o mișcare nevrută, după care auzi îndată:
— Ssst… ssst… ssst… George făcu câțiva pași spre grădină, îndârjit. Și întrebă iar mai apăsat:
— Cine-i?
— Ssst!… ssst… st! răspunse acuma mai aproape. Cu amândouă mâinile George ridică sapa și izbi. Simți că fierul a pătruns în ceva moale și în gând îi răsări întrebarea: ,,Unde l-oi fi lovit?” Dar numaidecât se auzi iarăși, mai încet și rugător:— Ssst… ssst… George izbi a doua oară. Sapa vâjâi în aer. Apoi un pârâit surd, urmat de un zgomot năbușit ca și când se prăvale un sac plin. Mai ales zgomotul acesta înfurie mai crunt pe George. Parcă tot întunericul s-ar fi schimbat dintr-o dată, într-o baltă de sânge închegat, care-l asmuțea. Lovi a treia oară, fără a-și mai da seama unde…
Orăcăitul broaștelor reîncepu brusc, speriat, amenințător, ca o văicăreală vâltorită în văzduh de vântul ce sufla mereu mai mânios și mai înțepat. George tresări, ca și când deodată și-ar fi revenit în fire, și intră grabnic în tindă, zăvorând bine ușa și așezând sapa la locul ei.
În casă Florica stătea acuma ghemuită de groază, pe laviță, lângă fereastră.
— Ce-ai făcut, omule? murmură femeia întinzând brațele spre dânsul, ca o apărare sau ca o rugăciune.
— L-am omorât! răspunse scurt George.
În concluzie, Ion de Liviu Rebreanu este un roman realist obiectiv întrucât are ca trăsături: perspectiva narativă obiectivă (naratori omniscient, omniprezent și omnipotent), prezintă acțiuni verosimile, veridice, cu o atitudine detașată afectiv, fără implicații emoționale, expunând, astfel, prin personajele create o inedită monografie a societății ardelenești de la începutul secoului XX, prin ilustrarea unui conflict interior puternic, bazat pe drama unui erou complex, rotund, care nu poate alege între Glasul pământului și Glasul iubirii. Eugen Lovinescu notează: Ion este „o figură simbolică, mai mare decât natura” – prin complexitatea sa, personajul eponim surprinde prin faptele sale, lăsând obsesia pentru pământ să-l conducă spre fapte lipsite de etică: își sfidează condiția și reușește să-și atngă scopurile.
Ți-a plăcut testul nostru despre Ion? Așteptăm un feedback pe pagina noastră de Facebook. Îți mulțumim pentru timpul petrecut pe pagina noastră!
Mai jos puteți viziona ecranizarea după romanul Ion de Liviu Rebreanu:
https://youtu.be/US5fky9Wtao
https://www.youtube.com/watch?v=JKqRlRj57C8
Link către canalul nostru de YouTube:
Vezi și: