Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu
Mergem mai departe, iar astăzi vom vorbi despre Ultima noapte de dragoste, întâia noate de război: un roman emblematic al perioadei interbelice literare românești – vom vedea imediat și de ce fac o asemenea afirmație.
Ceea ce trebuie să menționăm încă de la început este că acest autor, Camil Petrescu, este și un teoretician al romanului. În 1927, în articolul De ce nu avem roman, Camil Petrescu se va referi la filonul psihologic, de analiză a romanului interbelic, fapt resimțit ca o necesitate:
Literatura presupune firește probleme de conștiință. Trebuie să ai deci ca mediu o societate în care problemele de conștiință sunt posibile. […] Eroul de roman presupune un zbucium interior, lealitate, convingere profundă, un simț al răspunderii dincolo de contingențele obișnuite”.
Teoretizarea romanului de tip proustian va fi făcută de autor în 1935, în cadrul conferinței intitulate Noua structură și opera lui Marcel proust: aici vom avea o descriere și o încadrare a romanului moder de tip proustian; romanul de tip tradițional (cu narator obiectiv, omniscient, omniprezent, omnipotent) va fi respins – teoreticianul susținând că naratorul nu poate fi un demiurg, cunoscând fiecare latură a personajelor sale și monopolizându-le destinele. Astfel că se va limita pentru o „propunere a realității”:
Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu… Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti… Dar aceasta-i realitatea conștiinței mele, conținutul meu psihologic… De mine însumi, eu nu pot ieși… Orce aș face eu nu pot descrie decât propriile mele senzații, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi.
Prin cele două romane ale sale: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și Patul lui Procust, Camil Petrescu a revitalizat romanul românesc prin sincronizarea sa cu literatura europeană. Romanul subiectiv, de analiză psihologică, cultivat în al treilea deceniu al secolului al XX-lea se concentrează asupra trăirilor interioare.
Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu avea să fie publicat în 1930: un roman psihologic prin temă, conflict interior și prin utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice.
Din punct de vedere tematic, textul exploatează două teme mari: o dramă a iubirii, resimțită prin prisma analizei interioare și efectele nefaste ale experienșei frontului – care vor învinge, finalmente, drama iubirii, maturizând protagonistul. Titlul romanului se concentrează pe cele două mari teme abordate: dragoste și război: dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii eșuate dintre Ștefan Gheorghidiu și soția sa, Ela, cea de-a doua – prezentată sub forma unui jurnal de campanie, urmărește experiența de pe front din Primul Război Mondial. Prima parte este o scriere ficțională, în vreme ce a doua valorifică jurnalul de război al autorului – articole și documente din epocă: ceea ce și conferă autenticitate textului (putând fi considerat, din acest punct de vedere, un roman al experienței).
Textul debutează printr-un artificiu compozițional: acțiunea primului capitol, intitulat La pietra Craiului în munte este posterioară întâmplărilor relaltate în restul Cărții I. Aici sunt scoase în evidență cele două planuri temporale din discursul camilpetrescian: timpul narării (frontul) și timpul narat (povestea de iubire dintre Ștefan și Ela. În primăvara lui 1916, în timpul unei cpncentrări pe Valea Prahovei, Ștefan Gheorghidiu asistă la popota ofițerilor la o discuție despre dragoste și fidelitate: pornind de la o știre citită în presă. Este vorba despre un bărbat care și-a ucis nevasta infidelă. Această conversație declanșează memoria afectivă a eroului, trezindu-se, astfel, amintirile legate de perioada de doi ani și jumătate a căsniciei sale cu Ela. Exact ca în cazul scrierilor lui Marcel Proust, un eveniment exterior retrezește memoria afectivă a personajulu-narator, însă dacă la Proust putem vorbi despre întâmplări ale unui „timp pierdut”, la Petrescu evenimentele sunt ordonate cronologic, analizate lucid – fiind vorba, astfel, despre memoria voluntară.
Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală. Din cauza asta, nici nu puteam să-mi dau examenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanța unei rochii și din informarea lăturalnică despre cine știe ce vizită la vreuna dintre mătușile ei.
Capitolul al doilea: Diagonalele unui testament debutează ex abrupto cu această afirmație: o viziune retrospectivă a iubirii dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela. Tânărul, pe atunci student la filozofie, se căsătorește cu Ela din dragoste (ea, studentă la litere, orfană, crescută de o mătușă).
Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită […] Începusem totuși să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente, și cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”
Cum bine observă Dumitru Mincu: „Vanitatea de a fi iubit de o femeie frumoasă devine la el stimulul pasiunii” – Ștefan Gheorghidiu, la o autoanaliză lucidă, conștentizează că iubirea sa pentru Ela a fost stimulată și de orgoliu; iar asta a condus, finalmente, spre o gelozie accentuată.
Echilibrul proaspetei căsnicii este tulburat de o moștenire neașteptată: moartea unchiului lui Șfefan Gheorghidiu, Tache, trezește în Ela o dorință latentă de a se implica tot mai mult în discuții despre bani (fapt care îi displace lui Șfefan): „Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuții vulgare”. Ela este atrasă de mondenități, mai ales că noul său statut social îi permite asta. Evoluția cuplului va conduce inevitabil spre o criză, care își atinge punctul culminant cu prilejul unei excursii la Odobești, cu ocazia sărbătorii Sfinților Constantin și Elena. În această excursie pare că Ela îi acordă o atenție exagerată unui presupus domn G., care, după opinia naratorului-personaj, îi va și deveni, mai târziu, amant. După o scurtă despărțire, Ela și Ștefan Gheorghidu se împacă, iar mai apoi, tânărul este înrolat pe frontul românesc, izbucnind războiul.
Cea de-a doua mare experiență surprinsă în roman este aceea a războiului: imaginea acestui eveniment este de-a dreptul demitizată, în descendență stendhaliană. Nicolae Manolescu afirmă:
Dacă istoria e interesată de marile bătălii […], romanul reflectă mai curând aspectele neglijate și neglijabile ale războiului: frigul, durerile de stomac, întâmplările comice și absurde […] contează mai mult pentru un romancier, sunt adică mai autentice decât planul complet al bătăliei.
Se observă diferențele dintre romanul tradițional de război (Război și pace de Lev Tolstoi) și romanul modern: se renunță la descrierea evenimentelor exterioare sau, cel puțin, acestea se reduc drastic; accentul cade aici pe consecința evenimentelor, pe trăirile de pe front.
Stilul anticalofil pentru care optează Camil Petrescu este, de asemenea, relevant în romanul modern, subiectiv. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, însă efectul de autenticitate este dat de ruptura limbajului cotidian: o limbă mult prea îngrijită (normată) nu este specifică firescului. De aceea ironizează limbajul ofițerilor de la popotă, despre care consideră că au un soi de „snobism” al limbajului îngrijit (pretențios).
O secvență semnificativă pentru tema și viziunea despre lume a romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de răboi o reprezintă discuția de la popotă din prima parte a romanului. Prin intermediul acestei conversații, memoria voluntară a protagonistului este activată, determinându-l să reactualizeze și să analizeze lucid situația în care era pus. Discuțiile dintre ofițeri erau contradictorii: de la opinii tradiționaliste: „femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”, la cele idealiste: „femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte”.
Un alt episod relevant pentru tematica și viziunea auctorială îl reprezintă excursia la Odobești cu ocazia sărbătoririi Sfinților Constantin și Elena: acesta reprezintă un punct de cotitură pentru căsnicia dintre Ela și Ștefan Gheorghidiu. Prezența domnului G. și instalarea în conștiința lui Ștefan Gheorghidiu cum că un asemenea personaj îi va amenința căsătoria – cum și concepția ulterioară cum că acest domn G. va fi amantul Elei – trezesc în tânărul soț o gelozie obsesivă: singurul său scop devenise acela de a își prinde nevasta că îl înșală.
În consecință, Ultima noapte de dragoste, întâia noate de război de Camil Petrescu este un roman modern, psihologic, având drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, memoria afectivă, narațiunea la persoana I și autenticitatea trăirii. Tudor Vianu remarcă:
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război [este] o scriere în care arta analizei câștigă unui din succesele ei cele mai mari.
[…]
povestea studentului în filozofie Ștefan Gheorghidiu care odată cu războiul trăiește agonia și moartea iubirii lui
Rezolvă testul de mai jos despre Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război! Mult succes!
Ți-a plăcut testul nostru despre Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război? Lasă-ne un feeback pe pagina de Facebook! Îți mulțumim pentru timpul petrecut pe pagina noastră!
Ecranizarea după Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război o poți vedea mai jos!
Link către canalul nostru de YouTube:
Vezi și:
„Testament” de Tudor Arghezi: particularități de construcție ale unui text poetic interbelic
„Ion” de Liviu Rebreanu: particularități de construcție ale unui roman interbelic