Astăzi vorbim, dragilor, despre „a uita”, „a (se) uita” și „uite!”: un set de cuvinte similare ca formă, dar, vom vedea, diferite ca sens. Din cauza acestor similitudini formale, adesea apar greșeli în utilizarea lor. Astăzi vom avea șansa să clarificăm odată pentru totdeauna povestea lor.
Le vom lua pe rând și le vom explica.
Să începem cu verbul „a uita”.
Utilizat în forma sa simplă (fără pronumele reflexiv: mă / te / se / ne / vă), acest verb are sensul de „a da uitării” / „a omite” ceva. E simplu: „Am uitat cartea acasă.” sau „Am uitat cum se numește acest film.” (adică nu mi-am adus aminte).
Adăugarea unui pronume reflexiv va schimba total sensul acestui verb. Verbul „a se uita” este cu totul altceva:
Vorbim despre o construcție reflexivă (cu reflexiv obligatoriu). Asta înseamnă că adăugarea (sau eliminarea) acestei forme pronominale va schimba totalmente sensul cuvântului nostru. Atunci când spunem „a se uita” spunem: „a privi” / „a-și îndrepta privirea către ceva” / „a fi atent la ceva”. Verbul „a se uita” este mai degrabă sinonim cu „a privi”. Forma „uită-te” este, așadar, varianta de imperativ a acestui verb.
Să vedem câteva exemple:
M-am uitat pe fereastră. (adică am privit)
Uită-te pe unde mergi! (adică privește!, fii atent!)
M-am uitat după caiete. (am căutat cu privirea)
Mai jos avem definițiile verbului „a uita” așa cum apar ele în Dicționarul Explicativ al Limbii Române:
UITA, uit, vb. I. I. 1. Tranz. și intranz. A pierde din memorie (momentan sau pentru totdeauna), a nu-și (mai) aduce aminte, a nu (mai) ține minte. ◊ Expr. (Fam.) A ști cât au uitat alții = a nu ști (mai) nimic. 2. Tranz. și intranz. A înceta să se mai preocupe, să se mai gândească la cineva sau la ceva, a deveni indiferent față de o persoană sau de un obiect (drag); a se dezinteresa. ♦ A scăpa din vedere, a omite; a nu ține seamă de… 3. Tranz. A se comporta ca și cum a încetat să se gândească la ceva, a trece sub tăcere, a nu da urmare. 4. Tranz. A lăsa undeva (din nebăgare de seamă) ceva sau pe cineva care trebuia luat; a nu lua cu sine. II. Refl. A-și îndrepta privirea spre cineva sau ceva pentru a vedea, a cerceta, a observa; a privi. ◊ Expr. A se uita în gura cuiva = a fi atent la ce spune cineva, a da ascultare (în mod mecanic) sfaturilor cuiva. A nu se uita la cineva = a nu iubi pe cineva, a nu ține la cineva; a refuza orice relații cu cineva. ♦ (La imperativ, cu valoare de interjecție, în forma uite) Iată! iacă! vezi! ♦ A băga de seamă, a avea în vedere, a da atenție; a lua în considerare. [Imper. și: (II) uite!] – Lat. *oblitare (< oblitus).
Formele „uite!” și „uitați!” sunt considerate intejecții. Vorbim, desigur, despre interjecții predicative (care pot fi substituite cu verbe), având chiar rol de predicat în propozițiile din care fac parte. Atenție, forme precum „uite-te” nu sunt admise, întrucât nu mai vorbim despre verbe. Interjecția este o parte de vorbire neflexibilă, neacceptând asocierea cu o persoană (cel puțin, nu în felul acesta).
uitați interj.
uite interj.
În concluzie:
a uita = a da în uitare / a nu-și aduce aminte
a se uita = a privi / a căuta cu privirea
uite! = privește! / iată!
Corect: Uită-te! / Uitați-vă! / Uite! / Uitați!
Greșit: Uite-te!
Aprecierea ta înseamnă un plus de motivație pentru noi!
Încearcă și cursurile noastre! 
Alte sugestii pentru tine:
Moduri și timpuri verbale: exerciții (30 de cerințe)
Derivarea: definiție, clasificări, dificultăți + fișă de lucru PDF
Construcțiile morfosintactice: cerință la Evaluarea Națională
Testele de antrenament pentru Evaluarea Națională (2022 – 2025)
„Colți” sau „colțuri”? Cum este corect?
„Aș fii” sau „aș fi”? Cum e corect?
„Veni” sau „venii”? Care e forma corectă?