Plumb de George Bacovia
Dacă vorbim despre George Bacovia, vorbim despre o lume închisă, din care evadarea este imposibilă. Transcendența devine o iluzie, iar sensul vieții este vidul, absența totală. Prezența sa în literatura română poate fi privită ca o veritabilă punte înspre pozeia modernă, neîncorsetată de rigorile tipicului clasic.
Simbolismul este un curent literar apărut în Franța secolului al XIX-lea care se opune retoricii romantice, naturalismului și parnasianismului. Personalități precum Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud și Paul Verlaine reprezintă pioni decisivi în conturarea acestui curent, însă, dacă vorbim despre un simbolism deja maturizat, cu o direcție mult mai clară, Stephane Mallarmé este, poate, cel mai important reper.
Jean Moréas va fi cel care va teoretiza simbolismul, prin articolul-manifest publicat în 1886 în revista Le figaro. În concepția simboliștilor, poezia trebuie să sugereze, nu să descrie. Dacă vorbim însă despre trăsăturile simbolismului, ar trebui să începem cu cei trei S: simbolul, sinestezia și sugestia. Prin simbol, cuvintele capătă alte semnificații; sinestezia reprezintă o imagine artistică hibridă: care îmbină mai mulți stimuli în același timp, iar sugestia reprezintă tocmai refuzul descrierii propriu-zise, întrucât, în concepția simbolștilor, universul nu poate fi redat prin descrieri, ci el trebuie sugerat; tot aici ar fi de menționat și refrenul, muzicalitatea, cromatica aparte ș.a.m.d..
Simbolismul românesc va fi teoretizat de Alexandru Macedonski în lucrări precum Arta Versului și Poezia Viitorului. Activitatea revistei Literatorul avea să promoveze și să sporească prezența poeziei simboliste în spațiul carpato-danubiano-pontic; tot Macedonski este cel care l-a promovat pe Bacovia, considerându-l un etalon al poeziei simboliste:
Poete scump, pe frunte
Porţi frunzele de laur,
Că singur, până astăzi,
Din plumb făcut-ai aur.
Câteva nume relevante pentru simbolismul românesc: Ion Minulescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Petică și – cel mai reprezentativ – George Bacovia.
Lirsimuul bacovian poate fi, mai degrabă, descris, prin intermediul tendințelor pe care le urmărește: motive precum: solitudinea, izolarea, înstrăinarea sunt comune corpusului liric bacovian. Dacă vorbim despre cromatică, poezia lui Bacovia îmbină diversele nuanțe pentru a amplifica stările nefaste: predomină galbenul, violetul și albul.
“Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdei… În plumb, văd culoare galbenă. Compușii lui dau un precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet și alb am evoluat spre galben… Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. […] Cât privește despre mine am fost și rămân un poet al decadenței” (interviu în Viața literară, 1929)
Relevantă și, totodată, interesantă este și percepția lui George Bacovia asupra morții: în viziunea sa, moartea reprezintă sfârșitul existenței, dezagregarea materiei și a ființei. Ea este, de regulă dorită și văzută ca un remediu, ca singura cale de evadare din “boala existențială”.
Poezia Plumb de George Bacovia avea să apară în anul 1916, fiind și opera care deschide volumul cu același nume. Textul poetic se înscrie în curentul simbolist prin mai multe caracteristici: cultivarea simbolulului, repetiția, cromatica și atitudinea eului, corespondența dintre planul exterior și cel interior.
Titlul – element paratextual – sugerează apăsarea existențială, singurătatea, claustrarea, izolarea eului: fără cale de ieșire.
Din punct de vedere tematic, discursul bacovian surprinde condiția poetului într-o lume lipsită de asprații, de idealuri: solitudinea patronează universul lipsit de fond.
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar veștmânt –
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig –
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.
Din punct de vedere morfologic, se poate observa apetența pentru modul indicativ, timpul imperfect: efectul stilistic redat de acest timp verbal constă tocmai în permanența senzațiilor transmise. Verbele la indicativ, timpul perfect compus, respectiv la conjunctiv, prezent completează suita imperfectelor: “am început”, “să-l strig” – sugerând disperarea.
Din punct de vedere fonetic, substantivul “plumb” se constituie dintr-o vocală închisă “u”, izolată de două consoane sonante “l” și “m”, care, la rândul lor, sunt îmbrățișate / izolate de două nesonante bilabiale ocluzive “p” și perechea sa omorganică “b”. Această dublă izolare, creată prin intermediul celor două perechi de consoane – unde cele aflate la extremități (p și b) sunt ocluzive – poate sugera strigătul disperat al singurătății, unde sunetul este absorbit de “pereții” cavoului. 
La nivel lexical, poate fi observată facultatea utilizării termenilor din câmpul lexical al morții: sicriu, cavou, coroană, funerar, mort. Efectul creat poate fi privit din două perspective: anticiparea momentului final, al morții și, totodată, crearea monotoniei.
Lirismul este unul subiectiv, fiind redat prin mărcile subiectivității: verbe la persoana I, singular: “stam”, “am început” și adjectivul pronominal posesiv la persoana I, singular: “meu”.
Din punct de vedere structural, poezia construită din două catrene – având ca element recurent substantivul nearticulat “plumb” – acesta repetându-se de șase ori în cele opt versuri. Cele două strofe evidențiază corespondența dintre cele două planuri descrise: realitatea exterioară, obiectivă – a primei strofe și realitatea interioară, a afectivității în cea de-a doua.
Poezia poate fi divizată în două secvențe poetice: strofa I – unde sunt surprinse elementele spațiului închis, limitat și strofa a II-a: tragicul existențial, dispariția afectivității.
Prima secvență poetică surprinde eul claustrat: cavoul reprezintă universul interor, iar mediul înconjurător este influențat de greutatea apăsătoare a plumbului. Decorul funerar este construit prin intermediul a mai multe elemente: sicriele de plumb, veștâmntul funerar, florile de plumb, coroanele de plumb. Dacă în lirismul romantic, spațiul avea un rol protector, aici putem oberva cum elementele de spațialitate nu fac decât să inhibe, să claustreze, să sufoce. Vântul rămâne singurul element capabil să confere dinamică, dar efectele sale ajută aici la crearea unei sinestezii care sugerează moartea: “scârțâiau coroanele de plumb”.
Cea de-a doua strofă înglobează disperarea și tragicul existențial: dispariția afectivității: “dormea întors amorul meu de plumb” este completată de zborul invers – în jos – al aripilor “de plumb”. Epitetul metaforic “de plumb” este recurent în acest text, sugerând descendența, căderea, sfârșitul. Zborul invers, în jos, este în contrast cu retorica romantică, unde aripile sugerează transcedența – ridicarea către cer.
Având în vedere cele mai sus discutate, putem susține afirmația conform căreia poezia Plumb este o veritabilă piesă a galeriei lirice din literatura română: prin specificul său inedit și prin viziunea decadentistă, opera lui George Bacovia însumează o concepție originală, diferită, care avea să inspire poezia modernă interbelică. Nicolae Manolescu observă:
“Poetul pare să aplice vopsele pe pânză direct din tub sau din latul cuțitului. Si aceste vopsele sunt câteodată halucinante prin intensitate”
Cromatica deosebită, sugestiile create atât la nivel lexical, morfologic sau fonetic, sinesteziile, corespondența, precum și tematica acestui discurs liric – toate aceste elemente materializează un veritabil text simbolist, unic în literatura română prin specificul său.
Câteva întrebări despre curent și despre poezia Plumb ai în testul de mai jos. Rezolvă-l și încearcă să obții un punctaj cât mai bun! Mult succes!
Link către canalul nostru de YouTube:
Vezi și: